Blestemul geţilor – între libertate şi sclavie prin nemurire


Catalogati adeseori drept „personaje secundare” in istoria de inceput a umanitatii, getii sunt totusi mentionati in scrierile „cheie” din Antichitate. Ca si cum n-ar fi putut sa fie ocoliti si au devenit firesc personaje centrale. Cu mult inainte de „Istoriile” lui Herodot si tragediile sofocliene, getii au fost zugraviti in alte culori decat oamenii de rand – Sign-Zodiac-Constellation-Ophiuchus-Serpentarius-1652734nefericitii inghesuiti in cetatile grecesti, „mancatorii de paine” obedienti in fata zeilor de care se temeau. Chiar cei mai inversunati critici la adresa curentului geto-dacic ne dau cele mai bune argumente in favoarea superioritatii (chiar si in sens negativ) genomului getic si ma indreptatesc sa pun la indoiala chiar si legatura de sange a stramosilor nostri directi, cu neamul tracilor. E foarte posibil ca asocierea getilor cu tracii sa tina mai mult de areal, decat de obarsie, sau de imposibilitatea catalogarii, tracii fiind multa vreme „ultima frontiera” cunoscuta. Spun asta avand drept argument spuselelui Herodot: „Tracii au mai multe nume, fiecare dupa tinutul in care locuiesc, dar au cam aceleasi obiceiuri, in afara de geti, de trausi si de cei care locuiesc dincolo de crestoni”. Adica, la nasterea unui copil, rudele se pun pe jelit, amintind de toate suferintele ce-l asteapta in aceasta lume, pe cand moartea este intampinata cu chiote vesele, decedatul fiind laudat ca a scapat de toate relele si ca se poate indrepta, in sfarsit, spre fericirea suprema. Retinem deci ca tracii nu aveau un astfel de obicei, desi tot neamul lor prezenta aceleasi caracteristici de baza, chiar daca purta mai multe nume. Subtila si clara in acelasi timp distictia pe care parintele istoriei o face intre traci si geti, trausi si crestoni. Trausii si crestonii pot fi, mergand pe acelasi rationament, din neamul mare al getilor, chiar daca poarta alte nume.
O alta explicatie legata de aceste diferente majore dintre geti si traci, ar putea fi ca acestia din urma s-au indepartat de vatra, au preluat obiceiurile si sclavia civilizatoare elena si nu au mai avut acces la informatia primordiala, la Graal-ul nemuririi si libertatii spirituale de care getii au mai continuat sa se bucure vreme de cateva milenii. Oricare ar fi adevarul, scrierile Antichitatii erudite pastreaza despre geti o imagine singulara. Si daca ai ochi de vazut si minte de priceput, un alt adevar ti se dezvaluie din toate povestile cu talc din stravechime: personajele mitologice nu au ce cauta in lumea basmelor; sunt prea „tehnice”  pentru a fi intelese de prescolari, prea „scolite” pentru inventatori si prea bine „tratate” de inteligentele cenusii ale lumii. Cu alte cuvinte, intreaga mitologie isi pierde aerul de fantastic, in favoarea originilor extraterestre. Parerea mea!
 
Un rege get „obscur” se transforma in constelatie
 
 Prima mentiune cunoscuta despre geti ii apartine lui Sofocle. In tragedia „Triptolemos”, eroul antic cu acelasi nume este mesager al Demetrei, trimis de aceasta sa-i „civilizeze” pe muritorii de rand, prin raspandirea agriculturii. Ajuns in Tara Getilor, Triptolemos este intampinat de regele Charnabon care, la inceput, pare a raspunde dorintelor eroului. Numai ca nimic nu este ce pare in lumea getilor! Nedorind sa renunte la postura de om liber, regele getilor pune la cale uciderea grecului, iar Demetra il pedepseste transformandu-l in constelatia Ophiuchus. Ca tot era un personaj „secundar” in tragedia sofocliana si in mintile istoricilor contemporani! In Astronomicele lui Hyginius este descris acelasi eveniment astfel: 
Ophiucus, numit de autorii nostri „Purtatorul de sarpe”, se afla deasupra zodiei Scorpionului, tinand in maini un sarpe care-l inlantuie in jurul braului. Dupa cei mai multi, el se numeste Charnabon si era regele getilor care locuiesc in Tracia. El domnea in vremea in care, pentru prima data, semintele granelor au fost daruite muritorilor. Caci Ceres, fericindu-i cu darurile sale pe oameni, l-a urcat intr-un car tras de balauri pe Triptolemos, caruia ii fusese doica (si despre care se spune ca ar fi fost cel dintai care a folosit roata), poruncindu-i sa strabata toate tinuturile locuite de neamurile omenesti, impartind seminte, pentru a le ingadui lor si urmasilor lor sa se desparta mai lesne de viata salbatica. Ajuns la regele getilor pe care l-am numit mai sus, a fost mai intai primit dupa toate legile ospitalitatii. Apoi insa, atras intr-o cursa, nu ca un binefacator venit de departe, ci ca un dusman dintre cei mai rai, el, care se pregatea sa prelungeasca viata celorlalti, a fost cat p-aci s-o piarda pe a lui. Caci la porunca lui Charnabon, unul din dragonii lui Triptolemos a fost omorat, pentru a-l impiedica pe acesta, care intrase la banuiala, sa se salveze cu ajutorul carului. Ceres i-a venit insa in ajutor, redand tanarului carul sau cu un alt dragon si i-a sortit regelui get o pedeapsa iesita din comun, pentru planurile sale criminale. Dupa spusele lui Hegesianax, zeita l-a reprezentat pe cer pe Charnabon tinand in maini dragonul si aratandu-se victima a acestuia, asa incat oamenii sa nu uite aceasta pilda. Viata lui fusese atat de plina de cruzime, incat si-a dat siesi o moarte plina de bucurie”.
Ca sa vezi! Getul nostru era, care-va-sa-zica, un nemernic pentru ca nu vroia sa fie sclav. Si binele trebuie implementat cu forta pentru a-l sublima, mai ales ca toate cartile sunt scrise de invingatori. In fine, ideea e ca Sofocle a avut la indemana alte izvoare pentru tragedia lui si cum legenda lui Triptolemos a fost zugravita pe o gramada de vase antice, e clar ca regele Charnabon a fost un adversar redutabil. Nu oricine e prefacut intr-o constelatie pentru nesupunere, nu?! Pe de alta parte, carul lui Triptolemos tras de doi balauri fiorosi seamana al dracu’ de tare cu un OZN, pentru ca ….
 
„Avioanele” zeilor imprestie grane!
 
Pana in secolul al VI-lea i.e.n. nu au existat reprezentari „academice” ale lumii populate de oameni si ale universului. Din momentul in care Anaximandru deseneaza prima harta, cu scopul raspandirii unei cunoasteri rationale, lucrurile se schimba. Datele prezentate devin istorice, parasind zona promiscua a legendei. Logograf ionian de seama, Hecataios redacteaza primul itinerar etno-geografic, sub numele de „Periodos ges” – Inconjurul lumii. S-au pastrat putine fragmente din aceasta scriere inaugurala de geografie si antropologie. Dar s-a pastrat suficient pentru a concluziona ca Hecataios ajungea cu descrierea la gurile Dunarii, astazi pastrandu-se numele unei localitati, Orgame, situata in apropierea lacului Razelm. Paradoxal, fabulosul nu a parasit lumea cunoscuta, prin urmare nici Tara Getilor, nici dupa acest moment. Tinutul istro-pontic continua sa fie descris ca unul infricosator, populat cu fiinte ciudate, un tinut al contrastelor, stapanit de supraoameni care nu se inchina zeilor, pentru ca se considera egalii acestora.
Spre exemplu, Strabon aminteste despre o sectiune din „Catalogul femeilor” (atribuit lui Hesiod) care primeste numele de „Ges periodos”, dar descrie o calatorie prin aer a fiilor lui Boreus (Vantul din Nord) care zboara de trei ori in jurul Pamantului, in urmarirea Harpiilor. Au putu vedea astfel, din inaltul cerului, cele mai neobisnuite tinuturi: Tara Soarelui in Sud si locuitorii ei cu fetele arse, scitii si hyperboreii spre Nord, Eridanos si Etna inspre Apus, neamul oamenilor cu cap de caine (Hemikunes), spre extremul Orient. Acelasi Strabon reia si aventura lui Triptolemos, in timp ce Eschil, in „Prometeu inlantuit”, vorbeste despre calatoria aeriana a lui Io, din Tara Scitilor, peste tinuturile chalybilor, dincolo de fluviul Hubristes si pana pe culmile Caucazului, aproape de astri, apoi in Tinutul Amazoanelor, la Bosfor, si, in fine, in Asia. Toate aceste scrieri sunt denumite ghiduri, nicidecum povesti. Intrebarea este, fantasticul s-a amestecat firesc cu realitatea, doar pentru a da savoare textelor sau este vorba despre doua realitati simultane, vazutul si nevazutul, palbabilul si aproximativul, lumea fizica si cea spirituala? Stim acum ca civilizatiile umane de acum cateva mii de ani nu erau deloc atat de inapoiate precum s-a crezut initial. Cu cat descoperirile arheologice se inmultesc, cu atat sunt scoase la iveala mai multe dovezi despre avansul tehnologic al inaintasilor nostri care stapaneau la perfectie astronomia, prelucrarea metalelor si chiar calatoriile „inaripate”. Evul Mediu Intunecat a venit ca o molima pe constiinta colectiva. Omenirea infricosata s-a refugiat in spatele concretului liminar si a „inchis” in basme tot ce o infricosa. Sute de ani am crezut ca daca vom pretinde ca nu exista, adevarul nu ne va afecta. De ce se temeau oamenii atat de tare?  Cand vorbesc despre Tinutul Getilor, autorii antici amintesc de amazoane, capcauni, balauri, oameni-lupi si chiar despre nemuritori consumatori de sange uman (vezi scrierile despre Insula Leuke (Insula Serpilor) – casa lui Ahile). Ca si cum doua lumi au continuat sa existe umar la umar, pana la un moment dat cand, avansul civilizator al cetatilor a determinat trecerea intr-o alta dimensiune a uneia dintre ele. Ca si cum, la un moment dat, amazoanele, capcaunii, vampirii, balaurii zburatori s-au ascuns la vedere si doar cativa mai au privilegiul, accidental, sa traga cu ochiul spre acest taram al uitarii. De acolo vin toate spaimele noastre. Nu e vorba despre inchipuirea bolnava a a omului. Acea „frica de Dumnezeu” des mentionata in cartile sfinte, ar putea avea o explicatie realista si terifianta: tot ceea ce are un nume, exista cu adevarat!
 
Cei ce sfideaza moartea. Nemurirea libera si nemurirea „controlatã”
 
Revenind la peripetiile lui Triptolemos, metamorfoza regelui get Charbaron este cea care ridica cele mai multe semne de intrebare. Scrierile pe tema vorbesc practic despre doua morti ale regelui, prin uciderea/transformarea acestuia in constelatie si prin sinuciderea „antieroului”. Una din doua, ambele asigura, de fapt, nemurirea libera a lui Charnabon. Zic nemurire libera, pentru ca vechii greci vorbesc si despre un alt fel de nemurire, tributara zeilor, singura la care omul, ca fiinta inferioara, ar avea dreptul sa aspire. Iata un fragment din „Practica nemuririi”, lucrare semnata de Zoe Petre: „Concluzia exegetului tragediilor lui Sofocle este aceea ca drama „Triptolemos” este construita pe opozitia intre „falsa” invatatura despre nemurire in care creedeau „barbarii” geti si „adevaratele” initieri revelate de Demetra, conferind nemurirea pe care numai riturile celebrate la Eleusis erau in masura sa o asigure. In tinuturile lui Charnabon, Triptolemos a trecut pe langa moarte si tot acolo, regele care refuza darul Demetrei ii opune acesteia cu insolenta o „falsa imortalitate” care-l face sa-si primeasca sfarsitul sau, mai exact, sa se consacre mortii, „cu o bucurie incarcata de impietate si hubris”. La Eleulis, unde Triptolemos va deveni rege, mustoi inchinati Demetrei, initiatii, cei care vedeau, epoptoi, spicul de grau simbolic al renasterii, auzeau, clamata de Eumolpoi, cei care cunosc incantatiile, si de Kerukes, crainicii zeitei, taina nemuririi eleusiene. (…) sfarsitul tragic al regelui Charnabon ii include in teritoriile inchinate Demetrei chiar si pe getii athanatizostes, impingand astfel pana la ultimul hotar al lumii practica greaca a unei adevarate initieri intr-o nemurire ce respecta limitele conditiei umane„.
Sa-mi fie cu iertare, dar nu dau doi bani pe concluziile „savante” ale „civilizatorilor” cotropitori. Mi se pare doar ca odata cu ridicarea la ceruri a lui Charnabon, a murit si liberul arbitru in Tara Getilor. Cunoasterea a fost inlocuita cu obedienta, neinfricarea cu vesnica teama de pedeapsa „zeilor” care au impus cu forta practica unor ritualuri care nu aveau nicidecum menirea de a-i darui omului vesnicia, ci dimpotriva, de a-l lega pe acesta de conditia lui materiala perena, fara nicio speranta de scapare. Dar eu nu sunt nici savant, nici critic de specialitate, asa ca nu reprezint niciun pericol pentru cei care sterg si masluiesc istorii!
Metamorfoza lui Charnabon nu este singulara. Si Asclepios a fost metamorfozat astfel, drept pedeapsa pentru ca incalcase hotarul dintre viata si moarte, dintre oameni si zei, vrand sa le dea muritorilor nemurirea prin leacuri fermecate. La fel, povestea constelatiei Orion intereseaza tot temele nemuririi, vietii si mortii. Dar Charnabon este singurul care alege sinuciderea drept mijloc de a evita sau de a anula pedeapsa unui zeu. Concluzia ar fi aceea ca regele get nu a fost pedepsit pentru ca refuzase „darurile”Demetrei, ci pentru ca indraznise, la fel ca toti initiatii din neamul sau, sa se joace „de-a v-ati ascunselea cu moartea”, sfindand-o practic, pentru ca stia  a se face nemuritor!
Religiile din toata lumea infiereaza sinuciderea si mereu m-am intrebat care este motivul real. Doar sinuciderea ritualica, ca sacrificiu pe altarul unei entitati „superioare”, este privita cu ochi buni. Sinuciderea  ca mijloc de scapare dintr-o conjunctura nepotrivita sau pur si simplu ca efect al liberului arbitru uman, este considerata cel mai mare dintre pacate. Imediat mi-am amintit deductiile lui Toni Victor Moldovan, cu privire la acest subiect. In „Programul Terra”, scriitorul vorbeste pe larg despre „recoltarea” sufletelor umane de catre zeii/extraterestrii civilizatori care au nevoie permanent de „materie prima” spirituala, pentru a insufleti somele ingeresti create prin inginerie genetica. Dintr-un motiv sau altul, sinucigasii nu pot fi folositi, sufletele acestora nu pot fi recoltate sau nu pot fi trecute prin „tunelul” spiritelor. Atitudinea lui Charnabon in fata mortii este calificata de Hyginus drept „iucundissiman”, adica plina de o bucurie sfidatoare, un fel de „ti-am tras-o!” contemporan. Regele se sinucide sub ochii Demetrei, asa ca sufletul acestuia devine incompatibil cu natura nemuritoare a zeilor. Hyginus spune: „qui (sc. Charnabon) ita uixerat acerbe, ut iucundissimam sibi conscisceret mortem”, adica „a trait atat de salbatic incat si-a dat siesi o moarte plina de bucurie”. Regele i-a sfidat pe zeii care se incapatanau sa-l considere un simplu muritor obligat sa le faca pe plac. De altfel, asa s-ar explica atitudinea singulara a geto-dacilor in fata mortii. Ei priveau moartea ca pe o eliberare, nefiindu-le frica de Lumea de Dincolo, pentru ca stiau foarte bine de ce au trait, unde vor merge si pentru ce. Geti nu se credeau nemuritori, ci stapaneau secretul obtinerii nemuririi.
Herodot foloseste din plin sintagma „Getai athanatizontes”, pentru a-i evoca pe locuitorii geti de la gurile Dunarii, dar sintagma nu-i apartine. Exista cu mult inainte de aparitia „Istoriilor”, Herodot nefacand altceva decat sa o preia, pentru a-si asigura cititorul ca este vorba despre ACEL neam faimos care practica rituri de nemurire.
Un alt autor antic, Hellanicos, scrie urmãtoarele: “Athanatizousi de kai terizoi kai krobuzoi”, in traducere, “si terizii, si crobyzii practicã aceste rituri de nemurire”. “Ei spun ca mortii pleacã la Zalmoxis si se vor întoarce înapoi. Dintotdeauna (aei) ei au crezut cã acestea sînt adevãrate. Jertfesc (thuousi) si sãrbãtoresc cu ospete (euochountai), ca si cînd mortul se va întoarce înapoi”.
  Daca getii obtineau prin cunoastere nemurirea, fara ajutorul zeilor, este de inteles atitudinea lui Charnabon, in fata „darurilor” lui Ceres/Demetra. Panyasis, celebrul logograf si unchi al lui Herodot face si el precizari interesante: “Cu privire la Triptolemos, fiul mai mare al Metaneirei, ea (Demetra) a fãcut un car tras de balauri înaripati si i-a dat seminte de grîu, cu care a zburat prin vãzduh si a semãnat întregul pãmînt”. Precum spuneam, calatoria lui Triptolemos seamana cu misiunile pilotilor moderni care imprastie insecticide! 
Despre monstrul Ophiuchus, sarpele care a încercat sã rãstoarne domnia lui Zeus, vorbesc si alte scrieri elene. Si daca „Sarpele” a incercat sa rastoarne domnia lui Zeus, inseamna ca el era pe placul lui Apollo, fiul lui Zeus, acel Apollo din vechile scrieri getice care impreuna cu sora lui geamana Artemis formeaza jumatatile unui intreg, Mântuitorii veniti pe lume in Baraganul nostru de astazi, cu cel putin 1.000 de ani inaintea lui Iisus Hristos. Ilustrarile luptei dintre Charnabon cu Balaurul seamana cu iconografia crestin-ortodoxa privitoare la izbanda Sfantului Gheorghe asupra Balaurului. Dar ilustrarile de inceput il arata pe acelasi Sfant intr-o atitudine statica, LÂNGÃ Balaur, fiara avand o pozitie pasnica si chiar supusa fata de om. Poate de regele Charnabon nu a ucis balaurul, ci l-a implanzit, cine stie! Revenind, spun ca tâlcul scrierilor antice este destul de usor de deslusit. Toate vorbesc despre razboiul dus intre doua civilizatii, razboi castigat de „Balaur”, intru robirea oamenilor. Noua, oricum, ni s-a povestit taman pe dos!
In concluzie, getii erau altfel decat ceilalti oameni si starneau frica lumii grecesti. Detineau cunostintele si tehnologia necesara zborurilor controlate, ca si alte civilizatii binecuvantate de pe Terra. La fel ca acestea, neamul getilor a fost condamnat la moarte, pentru nesupunere. Trebuia, fie exterminat, fie combinat genetic pentru a-si uita radacinile si stiinta. Cat de mult sau cat de putin mai mostenim noi astazi din natura acestor semizei, ramane de vazut. Toate la timpul si la momentul potrivit!
 
Sursa: „Practica nemuririi”, de Zoe Petre, Editura POLIROM Iasi, 2004

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s