• „Blestemat sa fie hotul”.
  • Toti cei implicati in traficarea si instrainarea Tezaurului de la Pietroasele, au avut o soarta cumplita
  • „Closca cu pui” isi implineste blestemul peste veacuri, asa cum „a promis”, marturie stand chiar inscriptia prezenta pe vestita „veriga de la Pietroasele”

Undeva, departe, in inima Europei Centrale, tocmai prin tinuturile unde legendele spun ca Baba Dochia (Mama Mare, Cybele ori Doamna Neaga, cum ii mai zic localnicii) obisnuia a calari pe un leu feroce, avandu-l la dreapta ei pe falnicul Caloian (Attis, fiul lui Calaus), exact in zona unde Arcul Carpatic tinde a se recurba catre miazanoapte, se inalta mandru si enigmatic, Muntele Istrita (din Judetul Buzau), in timp ce pe un mic platou aflat la poalele sale, un ochi atent va descoperi comuna Pietroasele. Din vremuri stravechi aceasta pozitie a Muntelui Istrita, prezentand  evident avantaj strategic, avea sa fie folosita drept punct de observatie de catre intreaga populatie carpato-dunareana (fie ea vedica, pelasgica, tracica sau dacica, in speta inaintasii aceleiasi natiuni, ai poporului botezat “Roman”, in modernitate). Reputatul istoric si cercetator in sfera timpurie a devenirii neamului nostru, profesorul Nicolae Densusianu, arata, printre altele, ca prin anul 1847 inca se mai putea zari pe cel mai inalt si semet pisc al amintitului masiv muntos un soi de val circular avand diametrul de 6,32 m si care purta straniul nume “Sura de Aur”. Totodata, o alta stanca aflata pe acelasi munte prezinta simbolica forma a unui armasar, facandu-i pe localnici a denumi locul “Piscul Calului Alb”. Fie sculptata de maini omenesti ori rezultat al eroziunilor naturale, stanca respectiva este considerata de profesorul Densusianu drept un monument votiv consacrat vechii Divinitati supreme Solare, Uraniene. In fapt, cercetand mitologia antica daco-romaneasca, este vorba aici despre o noua dovada a cultului zeului solar trac, Gebeleizis, sau poate al vreunei si mai vechi divinitati vedice. In plus, alte doua stanci prezente pe Muntele Istrita, infruntand veacurile, poarta denumirea de “Piatra Soimului”, si nu departe de acestea se inalta, semet, piscul botezat “Cuibul Corbului”, din care tasneste apa limpede precum clestarul a unui izvor zis “Fantana Vulturului”. Apele sale se aduna intr-o imediata apropiere formand, la randul lor, “Lacul Vulturului”. Dupa cum se vede, niciunul din reperele acestor locuri “bantuite” de legenda nu poarta vreo banala denumire de… gaina, pui sau closca (desi indepartatul Maramures, din nordul Transilvaniei, se mandreste cu al sau Munte Gaina, locul unde se desfasoara, anual, “Sambra Oilor”, populara sarbatoare a ciobanilor din regiune). Si totusi aici, in anul de gratie 1837, doi tarani din comuna Pietroasele, Ion Lemnaru si socrul acestuia, Stan Avram, aveau a face o descoperire senzationala si totodata de un interes arheologic primordial. Lucrand pe coastele amintitului Munte Istrita, spre a extrage pietrele necesare constructiei unui pod, acestia descopera, sub un bolovan aflat la mica adancime, o impresionanta colectie de podoabe din aur, insumand nu mai putin de 22 de obiecte, vase si ornamente. Firi simple, “pragmatice”, taranii s-au grabit sa ascunda insa tezaurul ivit la lumina din negurile istoriei noastre pentru a planui ulterioara si pripita sa comercializare, pe un pret de nimic, unui albanez numit Anastase Verussi. Negustorul respectiv se va dovedi si mai “inventiv” decat descoperitorii comorii, apucandu-se sa sparga o mare parte din nepretuitele obiecte cu dalta si ciocanul, sperand intru evitarea hoteasca, in acest fel, a intrarii tezaurului sub jurisdictia legilor specifice ale tarii. Si-a trebuit sa mai treaca, astfel, un an intreg pana cand, in 1838, guvernul tarii Romanesti sa capete ceva informatii despre existenta acestei comori (la propriu si la figurat) si sa incerce a salva ceea ce mai putea fi salvat. Ca urmare, pe la sfarsitul anului 1842 sunt depuse la Muzeul National din Bucuresti un numar de 12 piese apartinand tezaurului de la Pietroasa, urmand a fi ulterior cunoscute sub numele impropriu de Closca cu puii de aur. In realitate, antichitatea nu a produs nicio valoare artistica (statuie, tablou, bijuterie etc.) care sa nu reprezinte, in acelasi timp, si un simbol metafizic, iar daca unele voci autorizate considera azi ca pasarile de aur ar reprezenta, in fapt, simboluri ale vechilor divinitati tracice ori geto-dacice (carora li se mai spunea si “Bukolion”, sau “Vukalan”), poate ca nu se insala defel.

Comoara despre care vorbim a fost gasita in vecinatatea acelui ansamblu natural ce include “Piatra Soimului”, “Cuibul Corbului”, Fantana si Lacul Vulturului. Se naste intrebarea: de unde, oare, se va fi nascut ideea acordarii denumirii de “Closca”?! Aplecandu-ne asupra stravechilor legende si traditii, vom constata ca suprema si totodata cea mai nobila si fenomenala zburatoare mentionata in cadrul acestora a fost asa-numita “Pasare Phoenix”.

Conform teologiei antice, aceasta ar fi fost un unicat pe intregul mapamond (cu alte cuvinte singura “Semper Avis”). Ea constituia o zeitate solara consacrata astrului zilei, care traia perpetuu in cicluri vitale estimate, dupa unii, la 700 de ani, iar dupa altii la doar” 509 ani. Periodic, la apropierea sfarsitului unui ciclu al lungii sale vieti, aceasta isi construia un fel de cuib din ramuri alese si plante frumos mirositoare, in care isi incheia astfel existenta. Ulterior, “cuibul” se metamorfoza intr-un ou, simbol al Genezei primordiale, continand cenusa Pasarii Phoenix, din care aceasta avea a renaste de-a pururi.

Dar sa comparam acum descrierile Pasarii in viziunea anticilor cu aspectul asa-numitei “Closti” din Tezaurul de la Pietroasa. Vom incepe cu randurile ce i le-a dedicat celebrul istoric grec Herodot: “Este o pasare cu unele pene de culoare aurie si altele rosii, iar dupa forma si marime asemanatoare cu acvila. Ea pleaca din Arabia, transportand in gheare un ou din smirna, pentru a se duce in Templul Soarelui si a renaste”.

Dupa Pliniu cel Batran, “cea mai nobila pasare o reprezinta Phoenixul originar din Arabia, avand marimea unei acvile si gatul ca aurul, parte a corpului rosie iar coada albastra, insa si aceasta intretesuta cu pene rosii. Phoenixul isi transporta cuibul din Arabia pana in apropiere de Panchea, in orasul Soarelui”.

Si, conform cercetarilor geografului Mela, “Panchea se afla tocmai in apropierea Muntilor Ceraunici”, adica Muntii Cernei de astazi. Textele marelui poet roman exilat Ovidiu considerau ca Phoenixul ar fi vietuit pe o colina apartinand celor mai frumoase meleaguri ale Elizeului, de fapt una si aceeasi regiune geografica a timpurilor preistorice cu Valea Jalesului din Romania moderna, care incepe din sus de Arcani. Ar rezulta, asadar, ca cea mai faimoasa inaripata a religiei pre-crestine poate fi localizata concret intr-o legendara regiune a emisferei nordice, aflata sub orizontul cel pur si senin al Istrului (fluviu numit ulterior Dunare), din apropierea sus-numitilor Munti Ceraunici.

Iata, prin comparatie, cum se prezinta “Closca” noastra de la Pietroasa: fibula reprezinta imaginea unei pasari sacre, cam de marimea unui soim; intreaga suprafata a acestei zburatoare, modelata in aur masiv, fusese initial decorata cu felurite pietre pretioase ori semipretioase rosii, verzi, albastre si galbene. Deasupra, in crestet, “Closca” prezenta un imens granat rosu, tot din pietre rosii fiindu-i si ochii, in timp ce coada i se termina in nenumarate lantisoare suspendate, din aurul cel mai fin. Scriitorul roman Alexandru Odobescu, cel care avea a-si insuma anii dedicati studierii pasionate a respectivului tezaur intr-o monumentala lucrare publicata la Paris, “Le Trésor de Petrosa”, “uita” insa a o mai numi “Closca” pentru a se referi, in schimb, la “gatul Vulturului”, care ii aparea incadrat cu granate avand forma unor inimioare cu varful in jos (in fotografii, eu le-am vazut totusi cu varful in sus!). Si tot el, Odobescu, vorbeste in detaliu despre !ciocul si ceafa Vulturului”, de asemenea ornate cu granate de o marime apreciabila. Si intrucat la stravechiul popor carpato-dunarean, cu deosebire in cadrul cultului religios, toate isi aveau formele si canoanele lor tipice, se poate sintetiza, afirmand in consecinta, ca avem de-a face cu figura celebrei Pasari, careia un artist anonim ii va fi dat viata dupa un model strict traditional! De altfel, atunci cand, in anul 1885, prof. N. Densusianu lucra la a sa Dacie Preistorica, el nu uita sa mentioneze Octoihul Slavonesc tiparit la 1575, in care Pasarea Phoenix este descrisa printr-un detaliu suplimentar, acela ca tine in cioc o cruce incarligata de forma vechii zvastici pelasgice, un foarte vechi simbol al Soarelui renascut odata cu aparitia primaverii. Si tot astfel apare ea si in Psaltirea Slavo-Romaneasca din 1577.

Mai tarziu vom gasi Phoenixul ca pasare heraldica in emblemele Tarii Romanesti, fiind reprezentata exact in momentul depunerii cuibului deasupra unor flacari regeneratoare, avand deasupra-i Soarele, Luna si Ursa Mare (constelatia “Carul Mare” de azi, compusa din 7 stele), deci in total 9 astri “veghetori” ai eternitatii sale, iar in cioc tinand acum traditionala cruce crestina ce avea a inlocui primordiala zvastica (vezi Pravila tiparita la Govora in 1640).

Dar si “istoricii” ceva mai nechemati in domeniu au un drept al opiniei personale; iar acestia, fara a cerceta prea mult covarsitoarea semnificatie din substratul acestei descoperiri, s-au grabit in a cataloga prima reprezentare mondiala autentica a legendarei Pasari Phoenix drept o “amarata” de “Closca cu pui”! Cand, de fapt, “puii” sugereaza simbolic tocmai eterna renastere a Phoenixului din propria-i cenusa, ca mici duplicate menite a reface, iar si iar, divinitatea originara!  Dar asa-zisii “istorici” ai nostri de ieri si de azi nu se opresc aici. Foarte recent vede lumina tiparului la Bucuresti volumul “Heraldica Romaniei”, scris si redactat de Maria Dogaru. Cartea mi-a placut pe ansamblu dar, vazand cum sunt, deliberat, omise ori trecute “pe linie moarta” nenumarate informatii si rationamente considerate, probabil, “neconfortabile politic”… cum este crucea pelasgica, sigur ca m-am simtit jenat pentru nerespectarea adevarului. Dar asa cum comorile Faraonilor egipteni si-au dovedit malefica influenta asupra tuturor descoperitorilor lacomi, cat si a profitorilor ce le-au ravnit ulterior, putem spune si dezvolta, in ce constau manifestarile unui similar blestem invaluind Tezaurul descoperit la Pietroasa, blestem menit a-i afecta letal, la propriu si la figurat, pe toti acei ce  i-au incercat sau ii vor incerca instrainarea de urmasii vechilor pelasgi, carpato-danubieni, stapanitorii sai eterni de fapt si de drept. Straniu este ca nu doar Lemnaru, Avram si Verussi aveau sa moara la scurt timp dupa ilegalitatile comise asupra tezaurului dat la lumina, dar si tainuitorii obiectelor ce n-au mai putut fi recuperate de Guvern urmau a o sfarsi la fel de repede si straniu, de obicei in mod violent.

In iarna anului 1875, comoara este furata din muzeu, pe o noapte cu viscol grozav, de catre un fost seminarist pe nume Pantazescu. Iute prins si inchis, acesta va fi impuscat intr-o impulsiva incercare de evadare.

Insusi scriitorul Alexandru Odobescu, autorul celebrului Pseudo-Kynegheticos (Fals Tratat de Vanatoare) se sinucide in mod bizar, la scurt timp dupa ce “indrazneste” a publica “Le Trésor de Petrosa” tocmai la Paris, deci nu in Romania, tara sa de origine (n.a.Poate ca Odobescu isi datoreaza nefericirea mai degraba opiniei sale privitoare la originea Clostii, el sustinand – fara temei, sunt de parere unii specialisti – ca tezaurul ar fi fost creat si ascuns de goti, pe teritoriul vechii Dacii Romane). La inceputul veacului nostru, “inteligentul” guvern roman din timpul primului razboi mondial, face o greseala istorica: evacueaza tezaurul tarii, inclusiv “Closca cu puii de aur”, la Moscova spre a-l salva de armatele Puterilor Centrale, “uitand”, probabil, vechea zicala “ce ia muscalul, e bun luat”! Insa, de indata ce Phoenixul pelasgic “se trezeste” retinut abuziv la Kremlin, pe cuprinsul uriasei Rusii incep sa se petreaca uriase nenorociri (vezi si Dacia Secreta de Adrian Bucurescu): are loc o lovitura de Stat bolsevica ce instaureaza un sistem social negand existenta oricarei divinitati, intreaga familie imperiala a tarului Nicolae al II-lea Romanov, autoritate suprema in momentul acelei “preluari” a tezaurului, sfarseste violent – fiind executata si izbucneste razboiul civil; mai tarziu, milioane de rusi pier atunci cand Germania ataca U.R.S.S., si inca si mai multi mor din cauza genocidului ordonat de Stalin, din pricina ororilor sistemului comunist in general. In plus, mai toti conducatorii Romaniei care fie n-au reusit (cazul lui Antonescu), fie nici macar n-au dorit recuperarea “Pasarii Phoenix” din locurile straine “cuibului” ei (cazurile Dej si Ceausescu) urmau sa sfarseasca de moarte naprasnica, deseori intocmai lui Pantazescu, Odobescu sau tarului Nicolae al II-lea! (n.a.N. Savescu face probabil referire la faptul ca din fosta U.R.S.S., in 1956, ne-au fost restituite doar 10 din cele 12 piese ale Tezaurului de la Pietroasele).

Tezaurul de la Pietroasa poarta intr-adevar un teribil blestem, incrustat intr-o veriga, iar sensurile sale se dezvaluie doar ochiului atent si mintii cultivate: de la stanga la dreapta, inscriptia tracica infatiseaza trinitatea HUTEN IAREN EIVEN, in traducere: “Casa (Neamul) in pace sa-ti fie”, dar, citita pe dos, cuvintele devin NEVIEN ERAI NETUH, adica: “Blestemat sa fie raufacatorul (hotul)”.

Poate ca ar fi mai bine sa le spunem si rusilor adevarul, poate vor si ei ceva mai multa liniste in tara … Dupa cum locul “Inelului Nibelungului” nu poate fi decat in apele Rinului, “Casa” Pasarii Phoenix trebuie sa redevina, cat mai curand, Romania.

(Sursa: Fragment din cartea „Noi NU suntem urmasii Romei”, de Napoleon Savescu.)

N.a. Multe dintre comorile Romaniei mai sunt si astazi retinute abuziv de statele vecine, dar niciodata prietene. Si daca toate aceste comori, smulse din sufletul Daciei, poarta intr-insele blesteme, aidoma celui ce insoteste Phoenixul, soarta hapsanilor sa stea „in mainile” faptelor lor.