Cine ucide un urs din placere sau pentru a se hrani din carnea lui, va sfarsi in chinuri cumplite, in mai putin de jumatate din anii ursului sacrificat.

Ursul – animal totemic pentru geto-daci, alaturi de Marele Lup Alb, il intruchipa chiar pe Zamolxis, despre care se credea ca s-ar fi intrupat dintr-un urs. Au ajuns pana in zilele noastre reminscente ale credintelor de odinioara, calendarul popular romanesc marcand cele mai importante zile de sarbatoare dedicate ursului: 1 august (Impuiatul ursilor – cand toate activitatile lucrative sunt lasate deoparte, iar ursului ii sunt oferite ofrande bogate), Ziua Ursului (2 august), Martinii de iarna (1-3 februarie), Sambata ursului – cu o saptamana inaintea Mosilor de Florii, cand se crede ca toate ursoaicele isi nasc puii.

Pe teritoriul Romaniei s-au descoperit mari depozite de oase si cranii de ursi, in special in Pestera Muierilor, Pestera Ursilor si la Baile Herculane. Prin urmare, s-a concluzionat ca sacralitatea ursului, in spatiul carpato-danubiano-pontic, are radacini stravechi, dinaintea erei noastre, fiind o prezenta constanta aici, prin datini si obiceiuri.

Din Paleolitic ne-au ramas oase de urs gravate cu insemne geometrice (la Portile de Fier), din Neolitic avem figurine de lut (idoli sau talismane), iar din Epoca fierului au fost descoperite alte obiecte uzuale marcate cu siluete de ursi.

Renastere ritualica

Sacrificiul ritual al ursului pare a fi constituit, pe teritoriul Daciei preistorice, un eveniment incarcat de prototipuri si protoceremonii magico-mitologice legate de moarte, al carui scenariu il vedem si astazi in relicvele etnografice si reminiscentele folclorice legate de sarbatorile de iarna. Mastile de urs sunt un exemplu in acest sens, folosite in ceremoniile inaugurale de Anul Nou. In aceste jocuri-ceremonii, ursul moare si apoi invie, simbolizand moartea si invierea naturii.

La geti ursul avea rol cosmogonic. Se credea ca pe spinarea unui urs au fost sprijiniti stalpii Pamantului. Pentru ca era un animal  pur si sincer, a fost inclus pe cer, in constelatiile Ursa Mare si Ursa Mica care devin Carul Mare si Carul Mic.

Protectia

Mitologia romaneasca investeste ursul cu multiple  virtuti protectoare, terapeutice si meteorologice. Chiar exista credinta ca un nou-nascut uns cu grasime de urs, la prima imbaiere, va castiga forta si norocul ursului. Pe vremuri, cei bolnavi sau speriati erau afumati cu parul jumulit din blana salbaticiunii. Se mai obisnuia ca debilii fizic sau cei lipsiti de vigoare sa fie „rebotezati”, cu numele de Urs sau Ursul, pentru alungarea nevolniciei sau mortii. Inca din Evul Mediu exista atestari ca ursii dresati erau folositi pentru vindecarea durerilor lombare, prin procedeul „calcatura de urs”. 

Blestemul

Se spune ca, jupuit de blana, trupul ursului seamana cu corpul uman, de aceea nu este bine sa-i consumi carnea. Cine ucide un urs din placere sau pentru a se hrani din carnea lui, va sfarsi in chinuri cumplite, in mai putin de jumatate din anii ursului sacrificat. Dar pana atunci va fi bantuit de cosmaruri si vedenii ingrozitoare, noptile nu-i vor mai aduce odihna si va fi lasat in seama spiritelor rele. 

Surse: Mitologie romana, Romulus Vulcanescu; crestinortodox.ro, https://www.facebook.com/ThraxusAres/videos/1967833540095877/?v=1967833540095877)

Prigoana

Puternic si maiestuos, ursul este prezent in cultura si in legendele tuturor popoarelor din emisfera nordica si chiar in unele regiuni din America de Sud. Omul modern are, in schimb, o atitudine total eronata fata de urs. In padurile din Romania, ursii mor chinuiti in latzurile braconierilor. Sunt hacuiti cu topoarele si uneori incinerati, pentru ca nimeni sa nu gaseasca urmele bestialitatii comise. Teoretic, ursul este specie protejata, dar, in realitate, habitatul lui natural este invadat constant de catre om. Lipsit de hrana, da uneori iama prin gospodariile muntenilor, multe dintre ele neimprejmuite corespunzator, cu adaposturi rudimentare destinate animalelor domestice. Asa se face ca braconajul este tolerat si chiar incurajat tacit in comunitatile izolate de deal si de munte. In astfel de zone, romanul nu mai este frate cu codrul si uraste ursul. Vorbesc din postura celui care a initiat salvarea a doua ursoaice mititele. Atitudinea ostila a locuitorilor, tacerea lor incruntata si antipatia cu care i-au intampinat pe reprezentantii autoritatilor, e greu de descris in cateva cuvinte. Pentru mine insa, nu a contat deloc. Chiar le-am promis ca voi proceda la fel, de fiecare data cand un urs sau un alt animal se va zbate, lipsit de aparare, in latzul braconierilor. Este o lupta pe care am ales-o, fara sa stau pe ganduri.