Faima despre calatoriile si faptele lui Hercule, in partile de nord ale Istrului (numele geto-grec al Dunarii), mai traieste si astazi in legendele poporului român. Poetul antic Pindar, in odele sale, vorbeste despre calatoriile lui Hercule la Hyperborei, despre urmarirea cerboaicei cu coarnele de aur, pana în tara numita Istria, de langa Pontul Euxin. Gramaticul Apollodor aminteste, de asemenea, despre venirea lui Hercule la muntele Atlas din Tara Hyperboreilor si despre cum il elibereaza pe Prometheu. Hercule ia parte si la expeditia Argonautilor, pentru a duce in tarile meridionale lana de aur, din padurea cea sfanta a lui Marte.  Nicolae Densusianu a indicat zona comunei Colti, judetul Buzau, drept loc de provenienta a celebrei lani de aur. Herodot il indica pe Hercule ca fiind protoparintele agatarsilor, scitilor si gelonilor, amintind de urma sa cea gigantica, lunga de doi coti, imprimata  intr-o stâncă de pe tarmul raului Tyras (Nistru).

In colindele noastre populare, acest ilustru erou al timpurilor preistorice, este celebrat ca junele care se lupta cu leul (Nemeic); baladele romanesti canta invingerea si taiarea balaurului celui gigantic al lumii, luptele sale cu Marte (Marcociu = Mavors), amorul cu Echidna (Serpoaica), calatoria sa in partile meridionale ale Dunării de Jos, pentru cautarea hergheliei de cai a regelui Diomede din Thracia, persecutarea cea strasnica a cerboicei cu cornele de aur (a ciutei galbioare) prin muntii Jiului si ai Oltului. Peste tot in cantecele populare romanesti, el este “eroul calator”, după cum tot astfel il infătiseaza si traditia greceasca.

Numele sub care Hercule, acest nemuritor erou al lumii pelasge, figureaza, in cantecele si legendele poporului roman, este “lovan Iorgovan, brat de busdugan, mandru falnic capitan, lovan cel tare si mare”. Pentru romani, el este eroul care “a cutreierat lumea in lung si in lat” si care a învins toate halele (iele) si toti monstrii din lume.

Memoria faptelor lui Hercule este localizata, in special, in Oltenia si in partile vecine ale Banatului, unde el ne apare in epoca romana ca „deul” tutelar al regiunii Cernei, adorat ca “Hercules invictus, Hercules sanctus, Hercules salutiferus”. In aceasta zona s-a descoperit un numar insemnat de statui ale sale. Aici, in mijlocul Cernei, ne spune traditia populara, a existat odata un chip colosal al lui Hercule, un vechi monument, pe care cantecele noastre eroice il aduc in legatura cu legenda unei frumoase fecioare care locuia într-o pestera, din falnicii munti ai Cernei. Vom reproduce mai intai traditia antica, despre relatia amoroasa a lui Hercule cu nimfa Echidna care isi avea salasul intr-o regiune muntoasa, numita “Paduroasa”(Hylea), de lângă Scitia.

Grecii care locuiesc langa Pontul Euxin, scrie Herodot, povestesc ca Hercule, intorcandu-se cu cirezile luate de la Geryon, a venit si in tara pe care acum o locuiesc scitii, dar care atunci era pustie. Si pentru ca se lasase un ger napraznic, s-a acoperit cu pielea leului si a adormit. In acest timp, iepele de la carul sau, slobode fiind, au disparut, ca si cum le-ar fi inghitit pamantul. Cand s-a trezit din somn, Hercule a inceput sa le caute, cutreierand toate tinuturile din jur. A ajuns, pana la urma, si in regiunea numita Paduroasa (Hylea). Aici locuia, într-o pestera, nimfa Echidna (Vipera, Serpoaica), care avea o natură mixta: de la brau in sus era femeie, iar de la brau in jos, serpoaica. Serpoaica domnea, de la inceputul vremurilor, peste Scitia. Hercule, vazand-o, a ramas uimit, apoi a intrebat-o daca nu cumva i-a vazut iepele ratacite. Ea ii raspunde ca iepele sunt la dansa si i le va restitui daca, mai intai, vor face amor. Si asa petrecu Hercule mult timp cu Echidna care ii darui trei fii: Agathyrsos, Gelonos si Scythes. Conform intelegerii, Echidna i-a restituit in final iepele, iar eroul nostru a plecat mai departe. Fiii lui Hercule si ai Echidnei au fost, dupa traditia comunicata de Herodot, intemeiatorii dinastiilor regale, a Agathyrsilor (din Transilvania de astazi), a Gelonilor (din partile Podoliei) si a Scythilor, din nordul Mării Negre.

Herodot crede ca regiunea numită Hylea sau Paduroasa, patria nimfei Echidna, se afla in apropierea raului Borysthene (Nipru), in Scythia. Insa dupa traditiile anterioare epocii lui Herodot, resedinta Echidneï, a acestei femei legendare, nu se afla în tinuturile Scythiei din nordul Marii Negre, ci în Tinutul Arimilor de la nordul Istrului. «Echidna cea divina si cu inima neinfranta», scrie Hesiod, «era pe jumatate nimfa, cu ochi negri si gene frumoase, iar de jumatate era un sarpe gigantic. Deii ii destinasera ca locuintă o pestera celebra, sub o stanca, dintr-o vale incunjurata de munti, departe de deii nemuritori si de omenii muritori. Aici, în Tinutul Arimilor, sub pamant, se retrasese Echidna, nimfa nemuritoare si nesupusa batranetii, in toata viata sa».

Vechea legenda, despre intalnirea lui Hercule cu Echidna, s-a pastrat, in parte, pana in zilele noastre, in cantecele eroice ale poporului roman. Continutul acestei traditii este urmatorul:

Iorgovan, un mare viteaz din partile de rasarit, vine sa vaneze cerbi si caprioare, in muntii Carunti (ai Cernei, ori, dupa alte variante, in muntii Vergii, ori Covergii, Sovergii) si sa caute, totodata, o fata frumoasa din Muntii de Aur. Sosind la Cerna, Iorgovan pleaca la vanatoare, intr-o zi de joi, dis-de-dimineata. Mergea calare pe malul apei in sus, inarmat cu arc si sageti. Avea cu sine soimi de la Bogaz (de la gurile Dunarii) si ogari din Provaz, iar inainte-i mergea cateaua sa cea isteata, numită Yija. In acele timpuri insa, Cerna era un rau mare, salbatic si cu apa neagra. Talazurile sale erau inalte ca manastirile si ea curgea cu un urlet înfiorator!. Cerna ii rapusese pe toti cei care se incumetasera sa o infrunte. Hercule o roaga sa-l crute si sa-l ajute sa treaca pe cealalta parte, pentru ca el a venit, “dupa cum a fost ursit”, ca sa gaseasca aici o fata salbatica si voinica. La ruga sa, Cerna il sfatuieste sa mearga “pe rau in sus, pana va osteni, pana la trei paltinei, la dealul rotat, la malul sapat”, acolo putand sa treaca fara pericol pe celalalt mal. I mai spune ca trebuie sa gaseasca “o stana de piatra, cu muschiul de o schioapa, unde este dusa, si unde e ascunsa fata salbatica, mandra si voinica”. Iorgovan urmeaza intocmai indicatiile Cernei, si ajunge la stana cea de piatra. Aici, ascunsa sub stanca, plangea frumoasa fecioara, “cu fata ca luna, cu par aurit, pe umeri leit, cu un graiul frumos si glas mangaios”. Iorgovan se indragosteste pe loc de ea si o cere de nevasta. Ea ii reaminteste ca, de fapt, s-au cunoscut candva, pe cand amandoi slujeau intr-o casa bogata. Pe atunci, eroul nostru ar fi profitat de naivitatea fetei, iar ea, de rusine, s-a ascuns, departe de lume. Prin urmare, fata refuza acum sa mai paraseasca siguranta pesterii in care se ascunsese. Rugile lui Iorgovan nu au reusit sa o induplece, asa ca acesta, furios din cale-afara, a asmutit aupra ei ogarii si soimii. Fiind la un pas de moarte, fata l-a blestemat astfel:

lovane, Iovane,/ Dare-ar Dumnezeu,/ Tu cand mi-i pleca,/ Prin Cerna mi-i da,/ Cerna-i apa rea./ Dare-ar Dumnezeu/ La mijloc de Cerna/ Cal sa poticneasca,/ Pe tine te tranteasca/ Si sa mi te faci/ Steniulet de piatra,/ Cu muschiu’ de-o schioapa,/ Caluselul tau,/ Randunica neagra,/ Pe Cerna sa-mi umble,/ Si seara sa traga,/ Pe tine sa-mi doarma./ Blestemul de fata,/ E ca si al de tata,/ Te ajunge indată./ El că mi-si pleca,/ Prin Cerna ca da,/ Calul poticnea,/ Pe el mi-l trantea,/ Precum ea zicea./ Si el se facea/ Steniulet de piatra,/ Cu muschiul de-o schioapa,/ Caluselul lui,/ Randunica neagra,/ Pe Cerna umbla,/ Si seara tragea,/ Pe el se culca,/ Precum ea zicea”.

Aceasta este varianta romaneasca a povestii Echidnei, cum o numeste Hesiod, si care, in alte fragmente ale poeziei noastre populare, ne mai apare si sub numele de «Serpoaica».

Sursa: Dacia preistorica, Nicolae Densusianu