Latest Entries »


Ceea ce a mai fost, aceea va mai fi, si ceea ce s-a intamplat se va mai petrece, caci nu este nimic nou sub soare”.(Ecclesiastul 1:9 , Biblia ortodoxa)

1 Decembrie este Ziua cea Mare pentru romanii de pretutindeni. Marcheaza Marea Unire de la 1918, momentul cu cea mai mare incarcatura spirituala, simbolica si social-politica, de la inceputul secolului XX  si pana astazi. Nu avem dreptul sa uitam jertfa de sange a fratilor nostri si nici implicarea oamenilor de stat de atunci, in recuperarea teritoriilor romanesti, aflate sub stapanire straina. Trebuie sa ne reamintim, de asemenea, contributia Reginei Maria la savarsirea actului Marii Uniri.

In 1914, la izbucnirea Primului Război Mondial, Romania era o tara sfartecata: Basarabia se afla sub stapanire ruseasca, Transilvania si Bucovina faceau parte din Imperiul austro-ungar. Dupa doi ani de neutralitate, in 1916, in speranta redobandirii teritoriilor aflate sub stapanire austro-ungara, Romania se aliaza cu Antanta, formata din Franta, Anglia si Rusia. Alianta celor trei mari puteri recunoaste public drepturile Romaniei, drepturi platite cu sange, pe campul de lupta, de catre ostasii romani.

Putini stiu insa, cat de mare a fost contributia reginei Maria, la infaptuirea Marii Uniri. Maria Alexandra Victoria, Printesa de Edinburgh, nepoata a Reginei Victoria a Angliei si a Tarului Alexandru al II-lea al Rusiei, a devenit la 17 ani consoarta Printului mostenitor Ferdinand al Romaniei si apoi, in 1914, Regina Maria a Romaniei. Regina Maria s-a implicat activ în viaţa politica, asa ca Regele Carol I si Principele mostenitor Ferdinand au numit-o comandant onorific al Regimentului 4 Rosiori (cavalerie). Maria a purtat cu mandrie uniforma militara si s-a participat la toate actiunile pe care Regimentul 4 Rosiori (denumit mai târziu Regimentul 4 Rosiori „Regina Maria”) le-a desfăşurat. După razboi, de pe o pozitie neoficiala, Regina Maria s-a alăturat oamenilor de stat romani, la convorbirile de pace de la Paris si a pledat cauza tarii noastre, cu privire la castigurile teritoriale. A scris, de asemenea, numeroase cărti si articole despre Romania, in speranta inlaturarii sentimentelor negative fata de tara pentru care ajunsese sa nutreasca o iubire atat de profunda.

Dupa 106 ani de dominatie ruseasca, Basarabia revine la patria muma in aprilie 1918. In noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei adopta, in unanimitate, la Cernauti, motiunea privind “unirea neconditionata si pe vecie a Bucovinei, in vechile ei hotare, pana la Ceremus, Colacin si Nistru, cu Regatul Romaniei”.

In perioada 18 noiembrie – 1 decembrie 1918, la Alba Iulia, a fost convocată Adunarea Nationala a Romanilor din Transilvania si Ungaria. Sunt alesi deputati si reprezentanti ai organizatiilor si societătilor culturale, reprezentanti ai romanilor din Transilvania, Banat, Crisana, Maramures. Cei 1.228 de deputati au decis in unanimitate Unirea Transilvaniei, Banatului, Crisanei si Maramuresului cu România. S-a constituit, de asemenea, Marele Consiliu Naţional Roman care a numit un guvern provizoriu – Consiliul Dirigent al Transilvaniei, in frunte cu Iuliu Maniu. Acesta a trimis o delegatie la Bucuresti, condusa de Episcopul de Caransebes, Miron Cristea (viitorul patriarh al Romaniei Mari), care i-a înmânat Regelui Ferdinand I, Declaratia de la Alba Iulia. La 11/24 decembrie, Regele Ferdinand a promulgat decretul de sanctionare a Unirii. Ulterior, Tratatele de pace din cadrul Conferintei de pace de la Paris (Versailles) din 1919-1920, au recunoscut desavarsirea unitătii statale nationale – Unirea Basarabiei, Bucovinei si Transilvaniei, cu Romania.

Surse: Arhivele Nationale, reginamaria.ro

 

 


Metamorfoza spirituala

Sarbatoarea Sf Andrei a  luat locul unei sarbatori dacice, in cinstea lui Santandrei – divinitate care ar fi personificat lupul. O balada dobrogeana vorbeste chiar despre Decebal, urmasul regelui Duras, care ar fi venit la pestera Sfantului Andrei, situata in apropierea satului Ion Corvin (jud. Constanta): “La schitul cu tei,/ Crucea lui Andrei,/ Cine ca-mi venea,/ Si descaleca?/ Venea Decebal,/ Calare pe-un cal,/ Sfintii ca-mi gasea,/ Cu ei ca-mi vorbea,/ Dar nu se-nchina,/ Nici cruce-si facea./”.

Santandreiul dacilor este, de fapt, Marele Lup Alb, un preot al lui Zamolxe. Acesta cutreiera fara incetare pamanturile Daciei, ca mesager al Zeului. Ii ajuta pe cei aflati in nevoie si le reamintea ca Zamolxe le este intotdeauna aproape. Fiarele padurii ascultau de el, dar lupii il indrageau cel mai mult, asa ca l-au recunoscut drept conducator. Apreciindu-i valoarea, Zamolxis a decis sa-l tina aproape. Dupa un timp a hotarat sa-l transforme in animal, Marele Lup Alb, a carui misiune era sa adune si conduca toate haitele, intru apararea teritoriilor. Astfel, de fiecare data cand dacii erau in primejdie, lupii le sareau in ajutor. Era suficient sa auda urletul Celui Alb! Dacia a ramas neatarnata atat timp cat dacii au avut incredere in zeul lor si in Marele Lup Alb. Cand si-au pierdut credinta, au pierdut si protectia acestora. Tradatorii au ucis o multime de lupi, in speranta ca unul dintre ei va fi chiar Marele Lup Alb. Atunci Zamolxe si primul sau preot au fost nevoiti sa se retraga in Muntele Sacru, asistand cu mahnire la invazia romanilor in Dacia si la decaderea spirituala a geto-dacilor.

Peste credintele stramosilor nostri s-a suprapus Sarbatoarea Apostolului Andrei, ucenic al lui Hristos, propovaduitor al Evangheliei in Dobrogrea, decretat Ocrotitor al Romaniei. Incepand din anul 2011, la hotararea Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane, ziua de 30 noiembrie a devenit sarbatoare legala.

Noaptea strigoilor

Noaptea de Santandrei (29 – 30 noiembrie) si ciclul de innoire a timpului, care se suprapun peste perioada calendaristica a Dionisiacelor Campenesti (fermentarea vinului in butoaie la popoarele tracice), pastreaza numeroase urme precrestine. Pana la inceputul secolului al XX-lea se organizau, in Colinele Tutovei, in noaptea de Santandrei, petreceri de pomina ale tinerilor, asemanatoare cu Revelionul. Pentru a fi feriti de actiunea malefica a moroilor si strigoilor, tinerii camuflau si ungeau cu mujdei de usturoi ferestrele si usile casei unde se desfasura petrecerea, inainte de lasarea serii. De altfel, petrecerea se numea, local, Noaptea strigoilor  timp nefast, cand strigoii cei vii (oamenii care se nasc cu caita, cu coada – o vertebra in plus, din legaturi incestuoase etc.) isi parasesc trupurile fara stirea lor, iar strigoii cei morti ies din sicrie, morminte si cimitire, provoaca suferinte oamenilor, pocesc si sug sangele celor vii, leaga sau iau puterea barbatilor, strica taurii, fura sporul vitelor, se joaca cu lupii si ursii etc. In acest timp, petrecerea tinerilor in vatra satului, numita si Pazitul Usturoiului, era in toi. Fetele aduceau cate trei capatani de usturoi, le puneau laolalta intr-o covata, pentru a fi pazite de o batrana, la lumina lumanarii. Complet izolati de lumea din afara, stapanita de fortele malefice, tinerii se distrau, cantau, jucau, beau, adesea peste masura, mancau, glumeau, ca la un adevarat revelion. Amintim ca aceasta izbucnire de bucurie se desfasura in chiar postul Nasterii Domnului (Postul Craciunului). Dimineata, la lumina zilei, tinerii ieseau in curtea casei si incingeau hora, in jurul unui flacau care juca o covata cu usturoi. Se impartea apoi usturoiul si, in mare veselie, se intorceau pe la casele lor. Incepea un nou an. Usturoiul privegheat se pastra cu sfintenie, la icoana, si se folosea peste an ca leac pentru vindecarea bolilor, ori pentru prinderea farmecelor si descantecelor.

Anul Nou dacic a fost inlocuit cu Sarbatoarea crestina a Sf Andrei, dovada de netagaduit stand obiceiurile pastrate inca in tara noastra, dar si de catre romanii din Transnistria (Bocetul Andreiului).

Divinatie

Ca la orice inceput de an, prisoseau practicile magice de aflare a ursitei, adica a viitorului sot. Fata de maritat prepara o „Turtuca de Andrei”, turtita subtire din faina de grau, foarte sarata, coapta pe plita sobei si o manca inainte de culcare. Baiatul care venea in vis sa-i aduca apa ca sa-si potoleasca setea, urma sa o ceara de nevasta in cursul anului.

Alte fete, dupa ce soseau acasa de la Pazitul Usturoiului, semanau cate un catel de usturoi privegheat intr-un cocolos de aluat. Dupa modul cum incoltea si crestea usturoiul semanat, se faceau anumite pronosticuri matrimoniale.

Spiritele mortilor care misunau pretutindeni la Santandrei, favorizau actele de divinatie. Asemanator altor sarbatori sezoniere de peste an, cele mai preocupate sa valorifice ocazia oferita de Noaptea Strigoilor pareau tot fetele, cu nelipsita lor grija, casatoria. Practicile de divinatie efectuate la fantana, la cotetul porcului, la gardul si poarta gospodariei, la masa incarcata cu usturoi etc., aveau unul si acelasi scop: aflarea ursitului, a calitatilor lui (tanar, batran, frumos – urat, bogat – sarac). Aceste acte magice erau savarsite in taina, de fiecare fata in parte, sau „pe fata”, cu participarea mai multor surate.

Elemente de ritual specifice reinnoirii timpului apar, mai ales in Moldova, la Ovidenie. Ca si la Anul Nou, Sangiorz sau Paste, se credea ca in noaptea de 20 spre 21 noiembrie cerul se deschide si vorbesc animalele; se faceau previziuni si pronosticuri meteorologice, se incepeau vrajile si farmecele, al caror punct culminant era atins in noaptea de Santandrei (29 spre 30 noiembrie).

Timpul era insa favorabil si pentru observatii meteorologice si astronomice. Unii batrani, nestiutori de carte dar „cititori” in stele, observau cerul in noaptea de Ovidenie sau de Santandrei si noroceau anul, prevestind daca va fi bogat sau sarac, ploios sau secetos, daca va fi pace sau razboi etc. Obiceiul de a semana grau intr-o oala de pamant, in noaptea de Santandrei, pentru a interpreta rodnicia ogoarelor in noul an, este practicat si astazi.

Precum spuneam la inceputul acestui material, dedicat, cu precadere, Santandreiului dacic, decaderea spirituala a poporului roman a inceput in vremuri de mult apuse. Inca ne dormim somnul cel greu al necunoasterii de sine. Ne-am rupt de constiinta strabunilor si am permis astfel stergerea istoriei neamului nostru. Iubim tradarea si-i prea-marim pe tradatori. Nu mai avem dragoste pentru pamantul nostru, ne lasam copiii in parasire, cu scuza ca plecam hai-hui, prin lume, spre “binele lor”, pentru a ne plange ulterior ca trebuie sa suportam consecintele nesocotintei noastre. Timpul nu mai lucreaza pentru noi. Ne paste cea mai mare primejdie dintre toate: sa pierim ca neam, ca tara, in val-vartejul istoriei si credintelor mincinoase. Asta e soarta tradatorilor!

Surse: historia.ro; crestinortodox.ro

 


Faima despre calatoriile si faptele lui Hercule, in partile de nord ale Istrului (numele geto-grec al Dunarii), mai traieste si astazi in legendele poporului român. Poetul antic Pindar, in odele sale, vorbeste despre calatoriile lui Hercule la Hyperborei, despre urmarirea cerboaicei cu coarnele de aur, pana în tara numita Istria, de langa Pontul Euxin. Gramaticul Apollodor aminteste, de asemenea, despre venirea lui Hercule la muntele Atlas din Tara Hyperboreilor si despre cum il elibereaza pe Prometheu. Hercule ia parte si la expeditia Argonautilor, pentru a duce in tarile meridionale lana de aur, din padurea cea sfanta a lui Marte.  Nicolae Densusianu a indicat zona comunei Colti, judetul Buzau, drept loc de provenienta a celebrei lani de aur. Herodot il indica pe Hercule ca fiind protoparintele agatarsilor, scitilor si gelonilor, amintind de urma sa cea gigantica, lunga de doi coti, imprimata  intr-o stâncă de pe tarmul raului Tyras (Nistru).

In colindele noastre populare, acest ilustru erou al timpurilor preistorice, este celebrat ca junele care se lupta cu leul (Nemeic); baladele romanesti canta invingerea si taiarea balaurului celui gigantic al lumii, luptele sale cu Marte (Marcociu = Mavors), amorul cu Echidna (Serpoaica), calatoria sa in partile meridionale ale Dunării de Jos, pentru cautarea hergheliei de cai a regelui Diomede din Thracia, persecutarea cea strasnica a cerboicei cu cornele de aur (a ciutei galbioare) prin muntii Jiului si ai Oltului. Peste tot in cantecele populare romanesti, el este “eroul calator”, după cum tot astfel il infătiseaza si traditia greceasca.

Numele sub care Hercule, acest nemuritor erou al lumii pelasge, figureaza, in cantecele si legendele poporului roman, este “lovan Iorgovan, brat de busdugan, mandru falnic capitan, lovan cel tare si mare”. Pentru romani, el este eroul care “a cutreierat lumea in lung si in lat” si care a învins toate halele (iele) si toti monstrii din lume.

Memoria faptelor lui Hercule este localizata, in special, in Oltenia si in partile vecine ale Banatului, unde el ne apare in epoca romana ca „deul” tutelar al regiunii Cernei, adorat ca “Hercules invictus, Hercules sanctus, Hercules salutiferus”. In aceasta zona s-a descoperit un numar insemnat de statui ale sale. Aici, in mijlocul Cernei, ne spune traditia populara, a existat odata un chip colosal al lui Hercule, un vechi monument, pe care cantecele noastre eroice il aduc in legatura cu legenda unei frumoase fecioare care locuia într-o pestera, din falnicii munti ai Cernei. Vom reproduce mai intai traditia antica, despre relatia amoroasa a lui Hercule cu nimfa Echidna care isi avea salasul intr-o regiune muntoasa, numita “Paduroasa”(Hylea), de lângă Scitia.

Grecii care locuiesc langa Pontul Euxin, scrie Herodot, povestesc ca Hercule, intorcandu-se cu cirezile luate de la Geryon, a venit si in tara pe care acum o locuiesc scitii, dar care atunci era pustie. Si pentru ca se lasase un ger napraznic, s-a acoperit cu pielea leului si a adormit. In acest timp, iepele de la carul sau, slobode fiind, au disparut, ca si cum le-ar fi inghitit pamantul. Cand s-a trezit din somn, Hercule a inceput sa le caute, cutreierand toate tinuturile din jur. A ajuns, pana la urma, si in regiunea numita Paduroasa (Hylea). Aici locuia, într-o pestera, nimfa Echidna (Vipera, Serpoaica), care avea o natură mixta: de la brau in sus era femeie, iar de la brau in jos, serpoaica. Serpoaica domnea, de la inceputul vremurilor, peste Scitia. Hercule, vazand-o, a ramas uimit, apoi a intrebat-o daca nu cumva i-a vazut iepele ratacite. Ea ii raspunde ca iepele sunt la dansa si i le va restitui daca, mai intai, vor face amor. Si asa petrecu Hercule mult timp cu Echidna care ii darui trei fii: Agathyrsos, Gelonos si Scythes. Conform intelegerii, Echidna i-a restituit in final iepele, iar eroul nostru a plecat mai departe. Fiii lui Hercule si ai Echidnei au fost, dupa traditia comunicata de Herodot, intemeiatorii dinastiilor regale, a Agathyrsilor (din Transilvania de astazi), a Gelonilor (din partile Podoliei) si a Scythilor, din nordul Mării Negre.

Herodot crede ca regiunea numită Hylea sau Paduroasa, patria nimfei Echidna, se afla in apropierea raului Borysthene (Nipru), in Scythia. Insa dupa traditiile anterioare epocii lui Herodot, resedinta Echidneï, a acestei femei legendare, nu se afla în tinuturile Scythiei din nordul Marii Negre, ci în Tinutul Arimilor de la nordul Istrului. «Echidna cea divina si cu inima neinfranta», scrie Hesiod, «era pe jumatate nimfa, cu ochi negri si gene frumoase, iar de jumatate era un sarpe gigantic. Deii ii destinasera ca locuintă o pestera celebra, sub o stanca, dintr-o vale incunjurata de munti, departe de deii nemuritori si de omenii muritori. Aici, în Tinutul Arimilor, sub pamant, se retrasese Echidna, nimfa nemuritoare si nesupusa batranetii, in toata viata sa».

Vechea legenda, despre intalnirea lui Hercule cu Echidna, s-a pastrat, in parte, pana in zilele noastre, in cantecele eroice ale poporului roman. Continutul acestei traditii este urmatorul:

Iorgovan, un mare viteaz din partile de rasarit, vine sa vaneze cerbi si caprioare, in muntii Carunti (ai Cernei, ori, dupa alte variante, in muntii Vergii, ori Covergii, Sovergii) si sa caute, totodata, o fata frumoasa din Muntii de Aur. Sosind la Cerna, Iorgovan pleaca la vanatoare, intr-o zi de joi, dis-de-dimineata. Mergea calare pe malul apei in sus, inarmat cu arc si sageti. Avea cu sine soimi de la Bogaz (de la gurile Dunarii) si ogari din Provaz, iar inainte-i mergea cateaua sa cea isteata, numită Yija. In acele timpuri insa, Cerna era un rau mare, salbatic si cu apa neagra. Talazurile sale erau inalte ca manastirile si ea curgea cu un urlet înfiorator!. Cerna ii rapusese pe toti cei care se incumetasera sa o infrunte. Hercule o roaga sa-l crute si sa-l ajute sa treaca pe cealalta parte, pentru ca el a venit, “dupa cum a fost ursit”, ca sa gaseasca aici o fata salbatica si voinica. La ruga sa, Cerna il sfatuieste sa mearga “pe rau in sus, pana va osteni, pana la trei paltinei, la dealul rotat, la malul sapat”, acolo putand sa treaca fara pericol pe celalalt mal. I mai spune ca trebuie sa gaseasca “o stana de piatra, cu muschiul de o schioapa, unde este dusa, si unde e ascunsa fata salbatica, mandra si voinica”. Iorgovan urmeaza intocmai indicatiile Cernei, si ajunge la stana cea de piatra. Aici, ascunsa sub stanca, plangea frumoasa fecioara, “cu fata ca luna, cu par aurit, pe umeri leit, cu un graiul frumos si glas mangaios”. Iorgovan se indragosteste pe loc de ea si o cere de nevasta. Ea ii reaminteste ca, de fapt, s-au cunoscut candva, pe cand amandoi slujeau intr-o casa bogata. Pe atunci, eroul nostru ar fi profitat de naivitatea fetei, iar ea, de rusine, s-a ascuns, departe de lume. Prin urmare, fata refuza acum sa mai paraseasca siguranta pesterii in care se ascunsese. Rugile lui Iorgovan nu au reusit sa o induplece, asa ca acesta, furios din cale-afara, a asmutit aupra ei ogarii si soimii. Fiind la un pas de moarte, fata l-a blestemat astfel:

lovane, Iovane,/ Dare-ar Dumnezeu,/ Tu cand mi-i pleca,/ Prin Cerna mi-i da,/ Cerna-i apa rea./ Dare-ar Dumnezeu/ La mijloc de Cerna/ Cal sa poticneasca,/ Pe tine te tranteasca/ Si sa mi te faci/ Steniulet de piatra,/ Cu muschiu’ de-o schioapa,/ Caluselul tau,/ Randunica neagra,/ Pe Cerna sa-mi umble,/ Si seara sa traga,/ Pe tine sa-mi doarma./ Blestemul de fata,/ E ca si al de tata,/ Te ajunge indată./ El că mi-si pleca,/ Prin Cerna ca da,/ Calul poticnea,/ Pe el mi-l trantea,/ Precum ea zicea./ Si el se facea/ Steniulet de piatra,/ Cu muschiul de-o schioapa,/ Caluselul lui,/ Randunica neagra,/ Pe Cerna umbla,/ Si seara tragea,/ Pe el se culca,/ Precum ea zicea”.

Aceasta este varianta romaneasca a povestii Echidnei, cum o numeste Hesiod, si care, in alte fragmente ale poeziei noastre populare, ne mai apare si sub numele de «Serpoaica».

Sursa: Dacia preistorica, Nicolae Densusianu


„Sa nu va mai fie frica de cancer. Aceasta cura reprezinta o cale de vindecare a bolnavilor, daca acestia au curajul si puterea de a rezista”. (Rudolf Breuse) 

Vindecarea poate incepe ACUM, daca timp de 42 de zile bolnavul va consuma doar sucuri de legume si ceaiuri corespunzatoare, pregatite in conditii specifice. Sucurile se pot bea ori de cate ori va este foame, dar nu mai mult de 0,5 litri pe zi, cu cat mai putin, cu atat mai bine! Pentru supravietuire este nevoie de doar 1/8 – 1/4 l suc pe zi, dar se poate bea pana la 1,2 litri, cantitate ce nu trebuie depasita.  Desi in acest timp veti slabi 5-15 kg., va veti simti bine. Rudolf Breuss a urmat el insusi aceasta cura si marturiseste ca niciodata nu a muncit atat de mult, ca in perioada respectiva.

Este bine ca inainte de a incepe cura, vreme de cateva zile, pe langa mancarea normala, sa se consume aproximativ 1/4 suc pe zi, pentru a se acomoda organismul.

Cura trebuie efectuata 42 de zile consecutiv – pentru cancer sau leucemie si pana la 21 de zile, pentru celelalte boli. In mod corect, cura decurge astfel:

Dimineata: 1/2 ceasca ceai rece pentru rinichi, baut incet; dupa 30-60 min., 1-2 cesti ceai cald de salvie; dupa 15-30 min. se va lua o mica inghititura ceai de legume, in functie de senzatia de foame. Pana la pranz se pot bea 10-15 inghitituri de suc. Intre timp se consuma din nou ceai de salvie, ce poate fi baut si rece, in orice cantitate, dar fara zahar.

Pranz: o jumatate de ceasca de ceai pentru rinichi; aceeasi cantitate se bea si seara, inainte de culcare. Dupa-amiaza se va lua, de mai multe ori, cate o inghititura de suc de legume.

Injectiile sau razele sunt interzise in timpul curei. De asemenea, imediat dupa operatie, cura nu este indicata; asteptati minimum 2 luni, altfel nu veti obtine rezultatele dorite. In acest timp, ar fi bine sa consumati 1/16 – 1/18 l suc de legume, dar, pe langa acesta, trebuie sa mancati, de pilda, supa din fulgi de ovaz, supa de legume si alte alimente usoare. Sucul se bea inghititura cu inghititura, mereu inaintea meselor si insotit de ceaiurile mentionate. Cura totala o veti incepe de-abia in momentul in care va veti simti suficient de puternic.

Bolnavii care au fost tratati cu citostatice, trebuie sa bea zilnic suc, mai mult timp, pentru a mentine celulele care nu au fost inca distruse. Persoanele care inainte de inceperea curei au pierdut mult in greutate, au voie sa manance zilnic o ceasca cu supa de ovaz, alaturi de sucuri.

Dupa cca 10 zile de cura, ar putea aparea o criza ce nu trebuie sa va ingrijoreze si sa va faca sa renuntati la tratament. Cura nu se intrerupe niciodata brusc. Se bea mai departe aprox. 1/8 l suc de legume/zi si se consuma mancaruri usoare: supa de taitei, supa de zarzavat, sucuri naturale, apoi cate putina carne de pasare.

Cine nu poate sa tina o cura totala, o poate urma doar pe jumatate, luand, pe zi, 1/2 l suc si mancand supe usoare, sau o ceasca de supa cu taitei si ceapa, preparata astfel: o ceapa, cat un ou de gaina, se taie marunt, cu coaja cu tot, si se prajeste in putin ulei, pana devine aurie. Se pune apa calda peste ea, se fierbe usor, aprox. 10 min., apoi se adauga taiteii. Se poate condimenta usor.

Sucurile si ceaiurile

Reteta sucului: 300 g sfecla rosie, 100 g radacina de telina, 100 g morcov, 20 g ridiche si un cartof de dimensiunea unui ou de gaina. Cartoful este foarte indicat, in cazul cancerului la ficat.

Sucul se va strecura printr-o sita fina sau prin panza de in.

Se consuma zilnic 1/8 – 1/4 l, maximum 1/2 l, lingura cu lingura, inghitind numai dupa ce s-a amestecat bine cu saliva din gura.

Ceaiul de salvie

Pentru gargara, se infuzeaza timp de 10 minute.

Pentru baut, turnati 1/2 l apa fiarta peste 1-2 linguri de salvie si fierbeti 3 minute. Mai puteti adauga sunatoare, menta, roinita. Poate fi consumat in orice cantitate. Este cel mai important dintre ceaiuri si ar trebui baut pe toata perioada vietii.

Ceaiul pentru rinichi

Compozitie: 15 g coada calului, 10 g urzici, 8 g troscot si 8 g sunatoare. Aceasta cantitate este suficienta pentru 3 saptamani. Din acest amestec, se foloseste cam 1/2 lingura la o ceasca, peste care se agauga apa clocotita si se lasa la infuzat aprox. 10 minute. Se trece prin sita si se pune deoparte. Peste ce ramane in sita se mai toarna inca 2 cesti cu apa fiarta si se fierbe timp de 10 minute. Se strecoara, de asemenea, apoi se amesteca cu primul ceai obtinut.

Ceaiul pentru rinichi se va consuma doar vreme de 3 saptamani, cate 1/2 ceasca, rece, dimineata, pe stomacul gol, inaintea pranzului si seara, inainte de culcare. In acest timp nu consumati carne de vita sau porc si nici supe de carne sau mancaruri reincalzite.

Ceaiul de napraznic

Infuzati jumatate de lingura de planta, in apa fiarta, timp de 10 minute. Zilnic, se consuma o ceasca de ceai rece. Este indicat in toate tipurile de cancer, intrucat contine foarte putin radiu.

Ceaiul de galbenele

Se prepara si se consuma la fel ca si ceaiul de napraznic. Ceaiul de galbenele este cunoscut drept un remediu excelent impotriva cancerului.

Instructiuni speciale

In timpul curei, evitati sa stati prea mult in pat. In schimb, este foarte bine sa aveti o activitate lucrativa usoara si sa faceti plimbari la pas.

Indepartati din locuinta parafina, naftalina, camforul, insecticidele puternice, detergentii si otravurile, iar dupa eliminarea lor afumati incaperile, timp de 7-14 zile consecutiv, cu tamaie sau rasina de brad.

Nu consumati alcool, cafea, nu fumati si eliminati total din alimentatie carnea de vita sau de porc.

Aceasta cura este recomandata si celor care vor sa previna o eventuala imbolnavire, putand fi urmata cu scop regenerator pentru organism, astfel: 1/8 – 1/4 l suc pe zi, intotdeauna inaintea mesei, „la pachet” cu ceaiul de salvie si ceaiul pentru rinichi.

Ca si cura de slabire, poate fi urmata tot 42 de zile, fara niciun risc pentru organism.

Si nu uitati! Credinta este principiul universal de vindecare, fara de care nu obtinem nimic.

Sursa: :„Autovindecare prin tratamente naturiste”, de Aurelian Cirjeu Gogan, Editura Teora.


Cine ucide un urs din placere sau pentru a se hrani din carnea lui, va sfarsi in chinuri cumplite, in mai putin de jumatate din anii ursului sacrificat.

Ursul – animal totemic pentru geto-daci, alaturi de Marele Lup Alb, il intruchipa chiar pe Zamolxis, despre care se credea ca s-ar fi intrupat dintr-un urs. Au ajuns pana in zilele noastre reminscente ale credintelor de odinioara, calendarul popular romanesc marcand cele mai importante zile de sarbatoare dedicate ursului: 1 august (Impuiatul ursilor – cand toate activitatile lucrative sunt lasate deoparte, iar ursului ii sunt oferite ofrande bogate), Ziua Ursului (2 august), Martinii de iarna (1-3 februarie), Sambata ursului – cu o saptamana inaintea Mosilor de Florii, cand se crede ca toate ursoaicele isi nasc puii.

Pe teritoriul Romaniei s-au descoperit mari depozite de oase si cranii de ursi, in special in Pestera Muierilor, Pestera Ursilor si la Baile Herculane. Prin urmare, s-a concluzionat ca sacralitatea ursului, in spatiul carpato-danubiano-pontic, are radacini stravechi, dinaintea erei noastre, fiind o prezenta constanta aici, prin datini si obiceiuri.

Din Paleolitic ne-au ramas oase de urs gravate cu insemne geometrice (la Portile de Fier), din Neolitic avem figurine de lut (idoli sau talismane), iar din Epoca fierului au fost descoperite alte obiecte uzuale marcate cu siluete de ursi.

Renastere ritualica

Sacrificiul ritual al ursului pare a fi constituit, pe teritoriul Daciei preistorice, un eveniment incarcat de prototipuri si protoceremonii magico-mitologice legate de moarte, al carui scenariu il vedem si astazi in relicvele etnografice si reminiscentele folclorice legate de sarbatorile de iarna. Mastile de urs sunt un exemplu in acest sens, folosite in ceremoniile inaugurale de Anul Nou. In aceste jocuri-ceremonii, ursul moare si apoi invie, simbolizand moartea si invierea naturii.

La geti ursul avea rol cosmogonic. Se credea ca pe spinarea unui urs au fost sprijiniti stalpii Pamantului. Pentru ca era un animal  pur si sincer, a fost inclus pe cer, in constelatiile Ursa Mare si Ursa Mica care devin Carul Mare si Carul Mic.

Protectia

Mitologia romaneasca investeste ursul cu multiple  virtuti protectoare, terapeutice si meteorologice. Chiar exista credinta ca un nou-nascut uns cu grasime de urs, la prima imbaiere, va castiga forta si norocul ursului. Pe vremuri, cei bolnavi sau speriati erau afumati cu parul jumulit din blana salbaticiunii. Se mai obisnuia ca debilii fizic sau cei lipsiti de vigoare sa fie „rebotezati”, cu numele de Urs sau Ursul, pentru alungarea nevolniciei sau mortii. Inca din Evul Mediu exista atestari ca ursii dresati erau folositi pentru vindecarea durerilor lombare, prin procedeul „calcatura de urs”. 

Blestemul

Se spune ca, jupuit de blana, trupul ursului seamana cu corpul uman, de aceea nu este bine sa-i consumi carnea. Cine ucide un urs din placere sau pentru a se hrani din carnea lui, va sfarsi in chinuri cumplite, in mai putin de jumatate din anii ursului sacrificat. Dar pana atunci va fi bantuit de cosmaruri si vedenii ingrozitoare, noptile nu-i vor mai aduce odihna si va fi lasat in seama spiritelor rele. 

Surse: Mitologie romana, Romulus Vulcanescu; crestinortodox.ro, https://www.facebook.com/ThraxusAres/videos/1967833540095877/?v=1967833540095877)

Prigoana

Puternic si maiestuos, ursul este prezent in cultura si in legendele tuturor popoarelor din emisfera nordica si chiar in unele regiuni din America de Sud. Omul modern are, in schimb, o atitudine total eronata fata de urs. In padurile din Romania, ursii mor chinuiti in latzurile braconierilor. Sunt hacuiti cu topoarele si uneori incinerati, pentru ca nimeni sa nu gaseasca urmele bestialitatii comise. Teoretic, ursul este specie protejata, dar, in realitate, habitatul lui natural este invadat constant de catre om. Lipsit de hrana, da uneori iama prin gospodariile muntenilor, multe dintre ele neimprejmuite corespunzator, cu adaposturi rudimentare destinate animalelor domestice. Asa se face ca braconajul este tolerat si chiar incurajat tacit in comunitatile izolate de deal si de munte. In astfel de zone, romanul nu mai este frate cu codrul si uraste ursul. Vorbesc din postura celui care a initiat salvarea a doua ursoaice mititele. Atitudinea ostila a locuitorilor, tacerea lor incruntata si antipatia cu care i-au intampinat pe reprezentantii autoritatilor, e greu de descris in cateva cuvinte. Pentru mine insa, nu a contat deloc. Chiar le-am promis ca voi proceda la fel, de fiecare data cand un urs sau un alt animal se va zbate, lipsit de aparare, in latzul braconierilor. Este o lupta pe care am ales-o, fara sa stau pe ganduri.

%d blogeri au apreciat: