Category: ADEVARUL despre noi



Părintele Pimen Vlad, truditor întru Hristos la Mănăstirea Laccu de pe Muntele Athos, s-a dovedit izvor de multă învățătură, în ultimii ani, pentru creștinii de pretutindeni. L-am descoperit și eu (ca un profan) pe YouTube și mai apoi pe câteva site-uri de profil. Ca și alți duhovnici români, părintele Pimen a vorbit în mai multe rânduri despre realitatea zilelor noastre. Avertismentul părintelui este cumplit: puține din cele pe care le știm și le prețuim astăzi, vor mai exista mâine. Citiți!

Vremuri grele

”Majoritatea ați părăsit satele, v-ați dus la oraș, v-ați dus în străinătate, multe sate au rămas aproape nelocuite, câțiva bătrâni, casele dărăpănate, pământurile nelucrate. Dar vreau să vă spun un lucru: să știți că se apropie timpurile când o să fie foarte greu la oraș. Chiar dacă ai un servici bun, condiții bune, doar că n-o să mai ai libertate. Nu o să mai aveți libertate! Încet, încet, cum se spune, se strânge șurubul. Cine se gândea, cu un an în urmă, că se va ajunge în situația actuală?! În scurt timp, toată lumea a fost închisă în casă! Mulți se băteau cu pumnul în piept: ”Cum, eu?! Dacă e ceva, mor cu ei de gât!”. Rapid, în scurt timp, toți au fost închiși în case.

Acum încă avem libertate. Ne exprimăm cum vrem, postăm ce vrem pe internet, fiecare își dă cu părerea, fără nicio problemă. Dar în scurt timp o să se termine și cu asta. O să se șteargă tot de pe internet și nu doar atât: nu vom mai avea acces la internet decât după ce vom da toate datele personale și vom semna niște lucruri (…). Dacă ai încălcat toate astea, ți se închide accesul la internet și o să suporți consecințele.

De aceea, dragii mei, dacă aveți un locușor la țară, o căsuță bătrânească, acum, cât mai puteți, mai refaceți căsuțele sau faceți-vă câte o căsuță. Și nu pentru că în asta ar sta mântuirea, dar uitați-vă la ce se întâmplă acum. Cine sunt cei care o duc mai bine? Cei de la țară! De ce? Pentru că au o grădină, au un pic de loc, au unde să se miște un pic. Iar situația va fi din ce în ce mai grea. Dintotdeauna viața la țară a fost de bază, de acolo au mâncat și cei de la oraș. (…) Credința cea mai puternică a fost la țară. Țăranul spunea un ”Doamne-ajută!” și cobora ploaie din cer. Înainte se făceau procesiuni pentru orice boală sau altceva. Se scoteau icoanele, se scoteau Sfintele Moaște. M-am bucurat acum când am auzit că, la fel, s-au scos Sfintele Moaște, s-a mers peste tot cu Sf. Cuvioasă Paraschieva, Sf. Ioan de la Suceava, Sf. Dimitrie, cu icoane făcătoare de minuni. Foarte bine! Chiar trebuie mai mult decât atât! Copiii ar trebui scoși la rugăciune”.

Pilda sultanului

”Recent am citit că pe la 1700 și ceva, în Constantinopol, a dat o ciumă de mureau oamenii pe capete. Din zece, cinci mureau! Nu mai știa sultanul ce să facă. I-a pus pe toți ai lui, prin toate geamiile, să cânte, să strige la Mahomed, dar nimic! Până la urmă, l-a chemat pe Patriarhul Constantinopolului și i-a cerut sfat. Patriarhul i-a zis că există scăpare, dacă aduce Brâul Maicii Domnului, de la Mănăstirea Vatoped, de pe Muntele Athos. ”Și zici că așa scăpăm de ciumă?”, a întrebat sultanul. ”Scăpăm!”, a promis Patriarhul. Atunci sultanul nu s-a mai gândit nici la Mahomed, nici la altceva, a trimis imediat o corabie și i-a rugat pe părinți să-i dea Brâul Maicii Domnului. Și Brâul a ajuns la Constantinopol, unde a fost ținut trei luni. S-au făcut procesiuni, cum se făceau înainte, pe jos. Și boala a încetat. N-a mai murit nimeni de ciumă. S-a făcut minunea! Și sultanul a trimis Brâul înapoi, cu daruri multe, la Mănăstirea Vatoped”.

Salvarea!

”Tare m-aș bucura să înțeleagă și cei din conducerea noastră că ajutorul și salvarea noastră e Dumnezeu și Maica Domnului! E nevoie de multă rugăciune, pentru că vor veni timpuri și mai grele. Mai stau uneori noaptea afară și mă uit pe cer: nu vezi numai stele! Vezi sute și mii de sateliți, unul după altul. Brăzdează cerul dintr-o parte în alta. Încercăm, cumva, să controlăm lumea, să-l dăm pe Dumnezeu deoparte. Nu facem nimic, dragii mei! Dumnezeu este la conducere. El hotărăște. Dacă a îngăduit lucrul ăsta, știe de ce. Și să știți un lucru: la timpurile astea mai grele, vor rezista doar aceia care vor avea Harul lui Dumnezeu. Și Harul lui Dumnezeu nu-l dobândim prin traiul bun, prin răsfăț și dezmăț. Harul lui Dumnezeu nu suportă să stea la cineva care-i plin de patimă. El stă acolo unde e smerenie multă. Omul smerit care permanent se căiește pentru răul făcut, va atrage Harul lui Dumnezeu. La timpurile grele ce vor veni, dacă avem Harul lui Dumnezeu, nici n-o să ne pese! Pentru că o să ne întărească Dumnezeu și vom trece prin ele. Nu înseamnă că gata, într-un an, doi va veni sfârșitul lumii! Dar vor veni totuși timpuri mai grele. Treptat! Se va termina și cu libertatea asta, ușor, ușor. Am avut atâția ani buni și am luat-o razna. Dar tot ce am adunat noi , rămâne aici, pe pământ. (…) Sufletul e mai valoros decât toate așa-zisele bunătăți ale lumii, care sunt îndulcire de moment, dar ne sărăcesc sufletește. Cei mai mulți cu care vorbesc, nu s-au mai spovedit din copilărie sau nu s-au spovedit toată viața. Cum să nu fie în depresie?! E nevoie de spovedanie, împărtășanie și fapte bune. Mai târziu, poate nu vom mai avea duhovnici. Nu știm care-i situația. Deci să ne pregătim, să ne întărim duhovnicește, să fim puternici sufletește. Trebuie să ne rugăm mai mult, să fim mai buni, să dăm mai multă dragoste și atunci atragem Harul lui Dumnezeu. Cel mai mare exemplu pentru noi, a fost Maica Domnului care a trăit o continuă dumnezeire.

Aș vrea, dragii mei, după ce trece pandemia și se mai termină cu restricțiile, să vă duceți la biserică. Spovediți-vă toți, căci vor veni timpuri când n-o să mai puteți. Duceți-vă și hrăniți-vă, căci Harul lui Dumnezeu cel mai mult îl primim în biserică. Să ne alimentăm duhovnicește pentru timpurile când n-o să mai avem de unde să ne hrănim. Obișnuiți-vă cu rugăciunea! Obișnuiți-vă să stați aproape de Dumnezeu. Faceți cât de mult bine puteți. Oricât ați avea, mult, puțin, faceți bine, pentru că, într-o zi, puteți pierde toate acestea. Să facem bine după putere și să ne rugăm cât mai mult. Să ne ajute Maica Domnului să devenim mai buni: ‹‹Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucură-te cea ce ești plină de Har, Marie, Domnul este cu tine. Binecuvântată ești între femei și binecuvântat este rodul pântecelui tău, pentru că ai născut pe Mântuitorul sufletelor noastre. Amin.››

(Sursa: Cristi Bumbenici YouTube https://www.youtube.com/watch?v=Sdkv3I0oo40)


”Hristos a Înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând”. A răsunat în sufletele tuturor creștinilor cântarea Învierii Domnului, ca un balsam pe rănile noastre mai vechi sau mai noi. Pentru prima dată, după ani și ani, mulți ar fi dorit să-și îndrepte pașii spre biserică și nu au putut să o facă. Dar tot pentru prima dată, după prea mulți ani, creștinii îngenuncheați de durere și-au deschis inimile pustiite în fața Miracolului Învierii și au fost din nou una cu Dumnezeu și cu preoții noștri.

Sunt unul dintre acei oameni care după mulți ani de ”credință blazată” am suferit că nu eram acolo, în biserică, la picioarele Mântuitorului nostru. Și am vărsat lacrimi amare. Nu am promis nimic, nu mi-am reproșat nimic. Am simțit doar iubire necondiționată și mâna Lui Iisus pe creștet. Hristos a Înviat!


Din Faptele Apostolilor

Dumnezeul Care a facut lumea si tot ce este in ea este Domnul cerului si al pamantului; El nu locuieste in temple facute de maini  si nu este slujit de maini omenesti, ca si cand ar avea nevoie de ceva, El Care da tuturor viata, suflare si toate lucrurile. Dintr-un singur om, El a facut fiecare neam de oameni, ca ei sa locuiasca pe toata suprafaţa pamantului, le-a desemnat mai dinainte vremurile si a stabilit hotare locuintei lor, pentru ca ei sa-L caute pe Dumnezeu si, poate, sa-L si gaseasca, in timp ce bajbaie dupa El, macar ca nu este departe de nici unul dintre noi. «Caci in El traim, ne miscam si existam»; sau, asa cum au spus si unii dintre poetii vostri: «Caci si noi suntem urmasii Lui».

Sa tinem vie flacara credintei

Suntem greu incercati in aceste vremuri. Multi isi aduc aminte de avertismentele biblice despre vremurile din urma si tremura, in timp ce rostesc rugaciuni fierbinti. Altii se simt alungati, odata cu inchiderea lacasurilor de cult si nu mai gasesc mangaiere in solitudine. Tuturor le spun: fratilor, nu suntem niciodata singuri. Dumnezeu e in noi si peste tot in jurul nostru; nu avem nevoie de temple pentru a-I fi aproape. E nevoie doar de credinta, gand curat si fapte bune. Da, suntem in razboi cu un dusman nevazut, dar cine l-a starnit, oare?! Schimbarea trebuie sa vina din cugetul si din simtirea noastra. Sa privim tot ce ni se intampla ca pe o lectie indelung predata, dar niciodata invatata.

Fiecare crestin, din adapostul locuintei sale, poate sa fie aproape de semenii sai, prin marea putere a rugaciunii colective. Va chem asadar, de trei ori in fiecare zi, la orele 10.00, 16.00 si 21.00, sa rostim impreuna:

„Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce esti bogat in mila si, cu purtarea Ta de grija cea inteleapta, ocarmuiesti viata noastra, asculta-ne rugaciunea, primeste pocainta noastra pentru pacate, opreste noua boala molipsitoare, precum ai incetat pedepsirea poporului Tau in vremea regelui David.

Cel ce esti Doctorul sufletelor si al trupurilor noastre, daruieste insanatosire celor cuprinsi de boala, ridicandu-i grabnic din patul durerii, ca sa Te slaveasca pe Tine, Mantuitorul cel Milostiv, iar pe cei sanatosi ii ocroteste de orice boala.

Binecuvanteaza, intareste si pazeste , Doamne, cu harul Tau, pe toti cei care, cu iubire de oameni si jertfire, ii ingrijesc pe cei bolnavi. Indeparteaza toata boala si suferinta din popor si ne invata sa pretuim viata si sanatatea, ca daruri ale Tale.

Daruieste-ne, Doamne, pacea Ta si umple inimile noastre de credinta neclintita in ocrotirea Ta, de nadejde in ajutorul Tau si de dragoste fata de Tine si de aproapele.

Pentru ca al Tau este a ne milui si a ne mantui pe noi, Dumnezeul nostru, si Tie slava inaltam: Tatalui si Fiului si Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin”.


Metamorfoza spirituala

Sarbatoarea Sf Andrei a  luat locul unei sarbatori dacice, in cinstea lui Santandrei – divinitate care ar fi personificat lupul. O balada dobrogeana vorbeste chiar despre Decebal, urmasul regelui Duras, care ar fi venit la pestera Sfantului Andrei, situata in apropierea satului Ion Corvin (jud. Constanta): “La schitul cu tei,/ Crucea lui Andrei,/ Cine ca-mi venea,/ Si descaleca?/ Venea Decebal,/ Calare pe-un cal,/ Sfintii ca-mi gasea,/ Cu ei ca-mi vorbea,/ Dar nu se-nchina,/ Nici cruce-si facea./”.

Santandreiul dacilor este, de fapt, Marele Lup Alb, un preot al lui Zamolxe. Acesta cutreiera fara incetare pamanturile Daciei, ca mesager al Zeului. Ii ajuta pe cei aflati in nevoie si le reamintea ca Zamolxe le este intotdeauna aproape. Fiarele padurii ascultau de el, dar lupii il indrageau cel mai mult, asa ca l-au recunoscut drept conducator. Apreciindu-i valoarea, Zamolxis a decis sa-l tina aproape. Dupa un timp a hotarat sa-l transforme in animal, Marele Lup Alb, a carui misiune era sa adune si conduca toate haitele, intru apararea teritoriilor. Astfel, de fiecare data cand dacii erau in primejdie, lupii le sareau in ajutor. Era suficient sa auda urletul Celui Alb! Dacia a ramas neatarnata atat timp cat dacii au avut incredere in zeul lor si in Marele Lup Alb. Cand si-au pierdut credinta, au pierdut si protectia acestora. Tradatorii au ucis o multime de lupi, in speranta ca unul dintre ei va fi chiar Marele Lup Alb. Atunci Zamolxe si primul sau preot au fost nevoiti sa se retraga in Muntele Sacru, asistand cu mahnire la invazia romanilor in Dacia si la decaderea spirituala a geto-dacilor.

Peste credintele stramosilor nostri s-a suprapus Sarbatoarea Apostolului Andrei, ucenic al lui Hristos, propovaduitor al Evangheliei in Dobrogrea, decretat Ocrotitor al Romaniei. Incepand din anul 2011, la hotararea Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane, ziua de 30 noiembrie a devenit sarbatoare legala.

Noaptea strigoilor

Noaptea de Santandrei (29 – 30 noiembrie) si ciclul de innoire a timpului, care se suprapun peste perioada calendaristica a Dionisiacelor Campenesti (fermentarea vinului in butoaie la popoarele tracice), pastreaza numeroase urme precrestine. Pana la inceputul secolului al XX-lea se organizau, in Colinele Tutovei, in noaptea de Santandrei, petreceri de pomina ale tinerilor, asemanatoare cu Revelionul. Pentru a fi feriti de actiunea malefica a moroilor si strigoilor, tinerii camuflau si ungeau cu mujdei de usturoi ferestrele si usile casei unde se desfasura petrecerea, inainte de lasarea serii. De altfel, petrecerea se numea, local, Noaptea strigoilor  timp nefast, cand strigoii cei vii (oamenii care se nasc cu caita, cu coada – o vertebra in plus, din legaturi incestuoase etc.) isi parasesc trupurile fara stirea lor, iar strigoii cei morti ies din sicrie, morminte si cimitire, provoaca suferinte oamenilor, pocesc si sug sangele celor vii, leaga sau iau puterea barbatilor, strica taurii, fura sporul vitelor, se joaca cu lupii si ursii etc. In acest timp, petrecerea tinerilor in vatra satului, numita si Pazitul Usturoiului, era in toi. Fetele aduceau cate trei capatani de usturoi, le puneau laolalta intr-o covata, pentru a fi pazite de o batrana, la lumina lumanarii. Complet izolati de lumea din afara, stapanita de fortele malefice, tinerii se distrau, cantau, jucau, beau, adesea peste masura, mancau, glumeau, ca la un adevarat revelion. Amintim ca aceasta izbucnire de bucurie se desfasura in chiar postul Nasterii Domnului (Postul Craciunului). Dimineata, la lumina zilei, tinerii ieseau in curtea casei si incingeau hora, in jurul unui flacau care juca o covata cu usturoi. Se impartea apoi usturoiul si, in mare veselie, se intorceau pe la casele lor. Incepea un nou an. Usturoiul privegheat se pastra cu sfintenie, la icoana, si se folosea peste an ca leac pentru vindecarea bolilor, ori pentru prinderea farmecelor si descantecelor.

Anul Nou dacic a fost inlocuit cu Sarbatoarea crestina a Sf Andrei, dovada de netagaduit stand obiceiurile pastrate inca in tara noastra, dar si de catre romanii din Transnistria (Bocetul Andreiului).

Divinatie

Ca la orice inceput de an, prisoseau practicile magice de aflare a ursitei, adica a viitorului sot. Fata de maritat prepara o „Turtuca de Andrei”, turtita subtire din faina de grau, foarte sarata, coapta pe plita sobei si o manca inainte de culcare. Baiatul care venea in vis sa-i aduca apa ca sa-si potoleasca setea, urma sa o ceara de nevasta in cursul anului.

Alte fete, dupa ce soseau acasa de la Pazitul Usturoiului, semanau cate un catel de usturoi privegheat intr-un cocolos de aluat. Dupa modul cum incoltea si crestea usturoiul semanat, se faceau anumite pronosticuri matrimoniale.

Spiritele mortilor care misunau pretutindeni la Santandrei, favorizau actele de divinatie. Asemanator altor sarbatori sezoniere de peste an, cele mai preocupate sa valorifice ocazia oferita de Noaptea Strigoilor pareau tot fetele, cu nelipsita lor grija, casatoria. Practicile de divinatie efectuate la fantana, la cotetul porcului, la gardul si poarta gospodariei, la masa incarcata cu usturoi etc., aveau unul si acelasi scop: aflarea ursitului, a calitatilor lui (tanar, batran, frumos – urat, bogat – sarac). Aceste acte magice erau savarsite in taina, de fiecare fata in parte, sau „pe fata”, cu participarea mai multor surate.

Elemente de ritual specifice reinnoirii timpului apar, mai ales in Moldova, la Ovidenie. Ca si la Anul Nou, Sangiorz sau Paste, se credea ca in noaptea de 20 spre 21 noiembrie cerul se deschide si vorbesc animalele; se faceau previziuni si pronosticuri meteorologice, se incepeau vrajile si farmecele, al caror punct culminant era atins in noaptea de Santandrei (29 spre 30 noiembrie).

Timpul era insa favorabil si pentru observatii meteorologice si astronomice. Unii batrani, nestiutori de carte dar „cititori” in stele, observau cerul in noaptea de Ovidenie sau de Santandrei si noroceau anul, prevestind daca va fi bogat sau sarac, ploios sau secetos, daca va fi pace sau razboi etc. Obiceiul de a semana grau intr-o oala de pamant, in noaptea de Santandrei, pentru a interpreta rodnicia ogoarelor in noul an, este practicat si astazi.

Precum spuneam la inceputul acestui material, dedicat, cu precadere, Santandreiului dacic, decaderea spirituala a poporului roman a inceput in vremuri de mult apuse. Inca ne dormim somnul cel greu al necunoasterii de sine. Ne-am rupt de constiinta strabunilor si am permis astfel stergerea istoriei neamului nostru. Iubim tradarea si-i prea-marim pe tradatori. Nu mai avem dragoste pentru pamantul nostru, ne lasam copiii in parasire, cu scuza ca plecam hai-hui, prin lume, spre “binele lor”, pentru a ne plange ulterior ca trebuie sa suportam consecintele nesocotintei noastre. Timpul nu mai lucreaza pentru noi. Ne paste cea mai mare primejdie dintre toate: sa pierim ca neam, ca tara, in val-vartejul istoriei si credintelor mincinoase. Asta e soarta tradatorilor!

Surse: historia.ro; crestinortodox.ro

 


Faima despre calatoriile si faptele lui Hercule, in partile de nord ale Istrului (numele geto-grec al Dunarii), mai traieste si astazi in legendele poporului român. Poetul antic Pindar, in odele sale, vorbeste despre calatoriile lui Hercule la Hyperborei, despre urmarirea cerboaicei cu coarnele de aur, pana în tara numita Istria, de langa Pontul Euxin. Gramaticul Apollodor aminteste, de asemenea, despre venirea lui Hercule la muntele Atlas din Tara Hyperboreilor si despre cum il elibereaza pe Prometheu. Hercule ia parte si la expeditia Argonautilor, pentru a duce in tarile meridionale lana de aur, din padurea cea sfanta a lui Marte.  Nicolae Densusianu a indicat zona comunei Colti, judetul Buzau, drept loc de provenienta a celebrei lani de aur. Herodot il indica pe Hercule ca fiind protoparintele agatarsilor, scitilor si gelonilor, amintind de urma sa cea gigantica, lunga de doi coti, imprimata  intr-o stâncă de pe tarmul raului Tyras (Nistru).

In colindele noastre populare, acest ilustru erou al timpurilor preistorice, este celebrat ca junele care se lupta cu leul (Nemeic); baladele romanesti canta invingerea si taiarea balaurului celui gigantic al lumii, luptele sale cu Marte (Marcociu = Mavors), amorul cu Echidna (Serpoaica), calatoria sa in partile meridionale ale Dunării de Jos, pentru cautarea hergheliei de cai a regelui Diomede din Thracia, persecutarea cea strasnica a cerboicei cu cornele de aur (a ciutei galbioare) prin muntii Jiului si ai Oltului. Peste tot in cantecele populare romanesti, el este “eroul calator”, după cum tot astfel il infătiseaza si traditia greceasca.

Numele sub care Hercule, acest nemuritor erou al lumii pelasge, figureaza, in cantecele si legendele poporului roman, este “lovan Iorgovan, brat de busdugan, mandru falnic capitan, lovan cel tare si mare”. Pentru romani, el este eroul care “a cutreierat lumea in lung si in lat” si care a învins toate halele (iele) si toti monstrii din lume.

Memoria faptelor lui Hercule este localizata, in special, in Oltenia si in partile vecine ale Banatului, unde el ne apare in epoca romana ca „deul” tutelar al regiunii Cernei, adorat ca “Hercules invictus, Hercules sanctus, Hercules salutiferus”. In aceasta zona s-a descoperit un numar insemnat de statui ale sale. Aici, in mijlocul Cernei, ne spune traditia populara, a existat odata un chip colosal al lui Hercule, un vechi monument, pe care cantecele noastre eroice il aduc in legatura cu legenda unei frumoase fecioare care locuia într-o pestera, din falnicii munti ai Cernei. Vom reproduce mai intai traditia antica, despre relatia amoroasa a lui Hercule cu nimfa Echidna care isi avea salasul intr-o regiune muntoasa, numita “Paduroasa”(Hylea), de lângă Scitia.

Grecii care locuiesc langa Pontul Euxin, scrie Herodot, povestesc ca Hercule, intorcandu-se cu cirezile luate de la Geryon, a venit si in tara pe care acum o locuiesc scitii, dar care atunci era pustie. Si pentru ca se lasase un ger napraznic, s-a acoperit cu pielea leului si a adormit. In acest timp, iepele de la carul sau, slobode fiind, au disparut, ca si cum le-ar fi inghitit pamantul. Cand s-a trezit din somn, Hercule a inceput sa le caute, cutreierand toate tinuturile din jur. A ajuns, pana la urma, si in regiunea numita Paduroasa (Hylea). Aici locuia, într-o pestera, nimfa Echidna (Vipera, Serpoaica), care avea o natură mixta: de la brau in sus era femeie, iar de la brau in jos, serpoaica. Serpoaica domnea, de la inceputul vremurilor, peste Scitia. Hercule, vazand-o, a ramas uimit, apoi a intrebat-o daca nu cumva i-a vazut iepele ratacite. Ea ii raspunde ca iepele sunt la dansa si i le va restitui daca, mai intai, vor face amor. Si asa petrecu Hercule mult timp cu Echidna care ii darui trei fii: Agathyrsos, Gelonos si Scythes. Conform intelegerii, Echidna i-a restituit in final iepele, iar eroul nostru a plecat mai departe. Fiii lui Hercule si ai Echidnei au fost, dupa traditia comunicata de Herodot, intemeiatorii dinastiilor regale, a Agathyrsilor (din Transilvania de astazi), a Gelonilor (din partile Podoliei) si a Scythilor, din nordul Mării Negre.

Herodot crede ca regiunea numită Hylea sau Paduroasa, patria nimfei Echidna, se afla in apropierea raului Borysthene (Nipru), in Scythia. Insa dupa traditiile anterioare epocii lui Herodot, resedinta Echidneï, a acestei femei legendare, nu se afla în tinuturile Scythiei din nordul Marii Negre, ci în Tinutul Arimilor de la nordul Istrului. «Echidna cea divina si cu inima neinfranta», scrie Hesiod, «era pe jumatate nimfa, cu ochi negri si gene frumoase, iar de jumatate era un sarpe gigantic. Deii ii destinasera ca locuintă o pestera celebra, sub o stanca, dintr-o vale incunjurata de munti, departe de deii nemuritori si de omenii muritori. Aici, în Tinutul Arimilor, sub pamant, se retrasese Echidna, nimfa nemuritoare si nesupusa batranetii, in toata viata sa».

Vechea legenda, despre intalnirea lui Hercule cu Echidna, s-a pastrat, in parte, pana in zilele noastre, in cantecele eroice ale poporului roman. Continutul acestei traditii este urmatorul:

Iorgovan, un mare viteaz din partile de rasarit, vine sa vaneze cerbi si caprioare, in muntii Carunti (ai Cernei, ori, dupa alte variante, in muntii Vergii, ori Covergii, Sovergii) si sa caute, totodata, o fata frumoasa din Muntii de Aur. Sosind la Cerna, Iorgovan pleaca la vanatoare, intr-o zi de joi, dis-de-dimineata. Mergea calare pe malul apei in sus, inarmat cu arc si sageti. Avea cu sine soimi de la Bogaz (de la gurile Dunarii) si ogari din Provaz, iar inainte-i mergea cateaua sa cea isteata, numită Yija. In acele timpuri insa, Cerna era un rau mare, salbatic si cu apa neagra. Talazurile sale erau inalte ca manastirile si ea curgea cu un urlet înfiorator!. Cerna ii rapusese pe toti cei care se incumetasera sa o infrunte. Hercule o roaga sa-l crute si sa-l ajute sa treaca pe cealalta parte, pentru ca el a venit, “dupa cum a fost ursit”, ca sa gaseasca aici o fata salbatica si voinica. La ruga sa, Cerna il sfatuieste sa mearga “pe rau in sus, pana va osteni, pana la trei paltinei, la dealul rotat, la malul sapat”, acolo putand sa treaca fara pericol pe celalalt mal. I mai spune ca trebuie sa gaseasca “o stana de piatra, cu muschiul de o schioapa, unde este dusa, si unde e ascunsa fata salbatica, mandra si voinica”. Iorgovan urmeaza intocmai indicatiile Cernei, si ajunge la stana cea de piatra. Aici, ascunsa sub stanca, plangea frumoasa fecioara, “cu fata ca luna, cu par aurit, pe umeri leit, cu un graiul frumos si glas mangaios”. Iorgovan se indragosteste pe loc de ea si o cere de nevasta. Ea ii reaminteste ca, de fapt, s-au cunoscut candva, pe cand amandoi slujeau intr-o casa bogata. Pe atunci, eroul nostru ar fi profitat de naivitatea fetei, iar ea, de rusine, s-a ascuns, departe de lume. Prin urmare, fata refuza acum sa mai paraseasca siguranta pesterii in care se ascunsese. Rugile lui Iorgovan nu au reusit sa o induplece, asa ca acesta, furios din cale-afara, a asmutit aupra ei ogarii si soimii. Fiind la un pas de moarte, fata l-a blestemat astfel:

lovane, Iovane,/ Dare-ar Dumnezeu,/ Tu cand mi-i pleca,/ Prin Cerna mi-i da,/ Cerna-i apa rea./ Dare-ar Dumnezeu/ La mijloc de Cerna/ Cal sa poticneasca,/ Pe tine te tranteasca/ Si sa mi te faci/ Steniulet de piatra,/ Cu muschiu’ de-o schioapa,/ Caluselul tau,/ Randunica neagra,/ Pe Cerna sa-mi umble,/ Si seara sa traga,/ Pe tine sa-mi doarma./ Blestemul de fata,/ E ca si al de tata,/ Te ajunge indată./ El că mi-si pleca,/ Prin Cerna ca da,/ Calul poticnea,/ Pe el mi-l trantea,/ Precum ea zicea./ Si el se facea/ Steniulet de piatra,/ Cu muschiul de-o schioapa,/ Caluselul lui,/ Randunica neagra,/ Pe Cerna umbla,/ Si seara tragea,/ Pe el se culca,/ Precum ea zicea”.

Aceasta este varianta romaneasca a povestii Echidnei, cum o numeste Hesiod, si care, in alte fragmente ale poeziei noastre populare, ne mai apare si sub numele de «Serpoaica».

Sursa: Dacia preistorica, Nicolae Densusianu

%d blogeri au apreciat: